Am revăzut acum câteva seri un film tulburător. Sub aparența unui scenariu lejer transpar toate tensiunile unui război imaginar, celebrul Război Rece, dintre Est și Vest. Iar dacă în anii ’50 la noi abia se puneau stâlpii „epocii de aur", la Washington și mai ales la Hollywood suspiciunea concetățenilor americani începea să creeze monștri. Resimt acum, pe străzile sparte, dar cu borduri noi, ale Bucureștiului teamă față de clasa politică inconștientă de nevoile propriilor alegători, disprețul acesteia față de viețile noastre dar și agresiunea unui capitalism de neam prost proiectat peste fantoma unui socialism în agonie. În România, avem multe asemănări între film și viața reală, cea care de cele mai multe ori bate filmul, de-i sar ochii din cap (se vede zilnic la jurnalele „de știri" ale televiziunilor publice și comerciale).
Vânătoarea de comuniști
„The Way We Were" - 114 minute, dramă romantică, 1973, producție SUA. Oscar pentru cea mai bună muzică (Marvin Hamlisch).
„Povestea dragostei dintre un scriitor - fecior de bani gata și o fată de condiție modestă, începe din colegiu, spre sfârșitul anilor '30 și se curmă în anii '50, după ce protagoniștii au trecut prin dura încercare a perioadei mccarthiste." Aceasta e scurta prezentare, de website, a celebrei pelicule americane titrată la noi „Cei mai frumoși ani", avându-i ca protagoniști pe Barbra Streisand și Robert Redford. Regizorul, nu mai puțin prestigios, Sydney Pollack, relevă drama unui tânăr cuplu american într-o perioadă istorică dominată de isteria anticomunistă a anilor ’50. Cu toate necazurile unei istorii neprielnice, dragostea celor doi avea să rămână în conștiința fiecăruia „cei mai frumoși ani". Dar să lăsăm puțin filmul și să vedem epoca în care se desfășoară drama celor doi mari actori.
Puțini știu că mai înainte ca senatorul Joseph McCarthy să declanșeze anticomunismul american, prin Actul de Securitate Internă McCarran (The McCarran Internal Security Act) se puneau bazele unor „tabere de concentrare pentru comuniști" în Pennsylvania, Oklahoma, Arizona și California. Deși taberele au fost construite, acestea nu au fost niciodată folosite. Aveam atunci o Americă abia ieșită din Al Doilea Război Mondial care o vlăguise, aruncând-o într-un consumism hedonist, centrat pe valori materiale, îmbogățirea peste noapte, pornografie și consum de droguri.
Pe acest fundal social întunecat, iresponsabilitatea politică și patriotică a americanilor a permis unor evenimente corective să prolifereze. Deceniul materialismului excesiv (1945-1955) avea să fie curmat brusc de vânătoarea de vrăjitoare comuniste declanșată de către HUAC (House Un-American Activities Committee) și de către senatorul McCarthy. În februarie 1950, la Wheeling (Virginia de Vest) senatorul dezvăluia că se află în posesia unei liste cu 205 personalități subversive, comuniste, angajate în etajul politic superior american (Casa Albă, Congres, Departamentul de Stat etc.). Chiar dacă Comisia de Relații Externe a Senatului înființează o subcomisie ce demonstrează că aceste acuze sunt nefondate, în iulie 1950, dihonia intrase deja în inimile americanilor.
Listele negre întocmite de HUAC scoteau din joc actori, regizori, scenariști ori chiar politicieni bănuiți a avea legături cu forțele comuniste din Est și mai ales URSS. După mai multe lupte chiar și cu președintele Eisenhower, senatorul McCarthy neobosit își continuă cruciada anticomunistă, în aprilie 1953, prin atacarea bibliotecilor ambasadelor americane din întreaga Europă. Care să fie motivul acestui atac? Acestea ar fi fost înțesate de literatură subversivă, de inspirație comunistă. Sunt vizitate zeci de biblioteci ale ambasadelor SUA în Europa, se triază cărțile „periculoase" (inclusiv cele ale clasicilor ruși) și sunt arse, la indicațiile Departamentului de Stat, ca într-un alt celebru film „Fahrenheit 451" (îl păstrăm pentru un alt editorial). Febra arderii bibliotecilor subversive se extinde după Europa și în SUA, unde studenți zeloși aplică lustrații prin foc cărților periculoase ale Estului. Presa americană susține cu frenezie acest spectacol demn de Nero, autoritățile încurajează tacit pedepsirea prin foc a comunismului, însă însuși Președintele intervine și le cere studenților să înceteze spectacolul piromanic, împotriva culturii și a inteligenței.
Hăituiala de capitaliști
Ce legătură au toate acestea cu România anului 2007? Păi, noi avem un Președinte care nu vrea deloc să stingă focurile din societate, ba dimpotrivă, pune lemne pe orice jar ce pâlpâie, iar astăzi ne cere să ieșim la curățenie. Pretextul: curățirea clasei politice expirate, însă... chiar Domnia Sa este exponentul de vârf al acesteia. Noi nu avem un senator McCarthy, însă avem parlamentarii 322, care suspendându-l pe Președinte au comis delictul grav de lez-majestate. Noi nu mai avem cărți periculoase, ci televiziuni care fac justiție și creează false teme de interes național, la comanda unor patroni paravan. La noi se sapă bulevardele, se fură parcurile, dispar terenurile, spunându-ni-se că toate acestea sunt în interesul cetățeanului.
Ei bine, toate acestea nu sunt decât în folosul unei clase de „îmbogățiți de revoluție", al cărei unic crez este „tot poporul să trăiască, numai noi să nu murim". Sau, și mai clar, vorba spaniolului „crește corbi și aceștia îți vor mânca ochii".
OK & KO
Ediția 80 C@M
Am reușit să mai edităm încă 10 ediții și în 2007, ajutați de mulți dintre d.voastră, cei care ne citiți. Toată stima și încrederea că industria IT&C din România poate face o figură frumoasă în Europa. Dar nu de bine vreau să scriu acum, Binele e îndeobște plictisitor și nici nu aduce rating, nici cititori, nici profit. Pe 29 noiembrie ne vom întâlni cu liderii industriei de Comunicații din România la a 4-a ediție a Galei Premiilor noastre. Au răspuns, și în acest an, toate marile companii ce scriu istoria acestor ani de progres extensiv. Dar ca în fiecare an, ne izbim de nepăsarea și indolența nemotivată a unor mari companii ce au venit pe aici numai ca să-și vândă cutiile: Nokia, Samsung, Sony Ericsson sau Motorola. Pe Motorola o înțeleg, a renunțat să mai vândă prin sucursala locală și a găsit un SRL în apartamentul unui ziarist de la „Gândul", însă ce fac pe piață ceilalți vânzători de telefoane mobile? Le pasă de comunitatea IT&C din România, au auzit ei vreodată de Comunicare, de CSR (Corporate Social Responsability)? Asta îi intreb eu acum pe ei dar și pe partenerii lor întru vânzare.
Articol apărut în COMUNIC@ȚII MOBILE - Revista afacerilor Telecom @ Mobile Media. ANUL IX - NUMĂRUL 80 - noiembrie 2007
Comandați online ediția print a revistei COMUNIC@ȚII Mobile:
|
