Acest îndemn l-a ajutat pe celebrul jurnalist american Bob Woodward să dezvăluie scandalul Watergate, care avea să-i distrugă mandatul, dar mai ales prestigiul președintelui Nixon. Curajul ziaristului, susținerea editorului, dar și calitatea informațiilor dezvăluite au îngenuncheat cel mai puternic președinte din lume. Iată că opinia publică exercitată de către societatea civilă chiar funcționează peste ocean, dar și mai aproape de noi, prin țările vestului european. Avem un prim mare exemplu '“ extrem, prin care putem să ne menținem optimismul că politicienii sunt totuși în slujba cetățenilor și nu invers, ca în România.
Corupția face jocul
Un proverb chinezesc spune că nu trebuie să deschizi un magazin dacă nu știi să zâmbești.
De ce oare atât de multe fețe încruntate în jurul nostru, printre vânzătorii de meserie, printre jurnaliști (căci și presa tot un supermarket de imagini este), printre publicitari (care vând totul la cât nu face), printre politicieni (care-și vând convingerile și electoratul numai în interes personal)?
O explicație plauzibilă ar fi marile diferențe dintre veniturile românilor, de după 1989, care au aruncat în aer pacea socială atât de mult dorită de noi toți. Aceste diferențe sunt bazate pe acumulări financiare (în cele mai multe cazuri) ilegale, mai bine zis ilicite.
Astfel, statul a fost în ultimii ani principalul pion care a suportat costurile fraudelor tuturor crimelor financiare românești. Fraudând masiv statul, corifeii capitalismului socialist au îngenuncheat pe rând pensionarii (Protecția socială), țăranii (Agricultura), muncitorii și specialiștii (Industria), pacienții și personalul medical (Sănătatea), preșcolarii, elevii, studenții și profesorii (Învățământul), actorii, scriitorii, editorii, pictorii, muzicienii și artiștii (Cultura), chiar și sportivii și antrenorii (Sportul).
În rest, situația ar fi 'foarte bună', dacă cei peste 80% dintre români nu ar simți că trăiesc într-o țară coruptă până la rădăcină.
Publicitatea aranjează meciurile
Presa își face cu asupra de măsură treaba, chiar dacă a alunecat în ultimii 5-6 ani într-un discurs comercial și de multe ori senzaționalist. Aici avem multe comentarii, însă subiectul ține mai mult de seminariile pe care le facem cu studenții, la școală.
Se spune că presa are cititorii pe care îi merită, dar mai ales invers. Piața dorește informație, dar și senzație, în măsuri variabile, în funcție de cultura, gradul de școlarizare și capacitatea de analiză a cititorilor. Veriga cea mai sensibilă, dar și cea mai periculoasă, din punctul meu de vedere, este astăzi Publicitatea. Aici se plasează generatorul de grad zero al eficienței și independenței Presei, pentru că de aici se distribuie banii, fără de care orice activitate de presă moare.
Editorul de presă are mai multe opțiuni: prima este de a fi independent (cazul nostru) de orice ingerință politică și comercială, activând ca un arbitru corect și eficient pe piață. Acesta este cazul cel mai fericit, dar și cel mai rar în România. Al doilea caz este presa subordonată politicului, care creează partizanate ori Puterii (de cele mai multe ori), ori Opoziției. Distorsionarea adevărurilor este în această zonă o practică cotidiană, publicurile de cititori rămânând captive tirurilor de vorbe și idei aruncate cu mult aplomb către fanii politici. O a treia categorie este plasată în zona mercenariatului.
Aici cele mai neprofesioniste condeie se întâlnesc cu persoanele pentru care codul deontologic este doar o glumă. Acum apar aberațiile care fac din presă exact opusul ei: adică un instrument de manipulare politică, dar și comercială (lucrul cel mai grav cu putință).
Companii, servicii și produse de cea mai proastă calitate se transformă în adevărate virtuți, fiind prezentate idilic sub presiunea unor contracte comerciale. Aici vina este împărțită între editorul de presă, agenția de publicitate (care îl păcălește pe client prezentându-l într-o falsă lumină pozitivă) și clientul ce dorește să-și prezinte denaturat serviciile și produsele.
Din această ecuație pierdem cu toții, iar piața își pierde încrederea, pe termen lung, chiar în activitatea de promovare.
Pericolul cel mai mare:
foamea dumpingului
La toate acestea, editorii ce-și coboară prețurile de publicitate la cote ridicole, cum se practică azi din păcate (s-a ajuns până la discounturi de 80%), presați și chiar șantajați de agențiile de publicitate, devin propriile lor victime, dar și degradează întreg climatul mass media, printr-un dumping de neînțeles.
Desigur că această practică se justifică printr-o 'foame cronică' de bani, bazată pe principiul decât nimic, mai bine ceva, oricât de mic. Acest fenomen ține de chiar comunismul și lipsa de perspectivă din capul publicitarilor, care în loc să practice măcar limba română la nivel de liceu măcar, ne amețesc cu un limbaj romglez, de nu mai știu nici ei pe ce lume se mai află.
Mesajul nostru pe această temă este unic și recurent: creștem calitatea, păstrăm prețurile ridicate și le dorim celor ce nu au bani să-și regândească afacerea. Vorba bunicului: 'când nu ai bani, stai acasă și te gândești cum să faci banii!'.
