Ce produc universitatile romanesti - hotnews.ro

 Ce poate face un elev la finele liceului (cu “competențele” și “abilitățile” dobândite în cei 12 ani de școală)? Teoretic totul, practic nimic. Decât, eventual, să se angajeze ca muncitor necalificat. Dar aceeași societate care se indignează foarte ușor la auzul câte unui cuvânt mai apăsat abhoră de facto (dar niciodată în discursul oficial) acest gen de muncă, pe care o asimilează unei forme absolute de eșec nu doar profesional, ci și uman (cel puțin în România, căci în străinătate pare a fi acceptabilă). Acestei societăți îi aparțin și elevii, și părinții lor. Astfel că, până la urmă, majoritatea elevilor iau drumul universităților; nu pentru că au ales ceva, ci – pur și simplu – pentru că nu au ce face. Numai că starea învățământului superior e și mai tristă decât aceea a învățământului general. Universitățile au, în societate, două funcții esențiale: în primul rând să le dea studenților niște cunoștințe sigure și clare și în al doilea rând să îi deprindă cu disciplina problematizării. Venind în contact cu textele fundamentale ale domeniului ales și medidând asupra felului în care acestea reușesc (sau nu) să sesizeze relieful realului, gândirea tinerilor devine deopotrivă stabilă – în reperele ei fundamentale – și flexibilă – în atenția cu care se raportează la concret. Universitatea nu dă o calificare (acesta e atributul școlii profesionale), ci își deprinde studenții cu rigoarea gândirii domeniale în virtutea căreia, atunci când ajung să profeseze, sunt capabili să înțeleagă, să organizeze și să orienteze datele domeniului în care se exercită cunoștințele lor. Sau, mai curând, așa ar trebui să stea lucrurile. Problema universităților noastre este, în ultimă instanță, aceea că și-au pierdut rostul: ele nu mai aprofundează marile idei care au dat consistență istoriei și (tocmai de aceea) nu gândesc – decât marginal și fără efecte – lumea în care își desfășoară activitatea. Nu gândesc, dar produc, asemeni unor utilaje defecte. Și produc în neștire.