Companiile românești au ocazia să învețe cât de mari pot fi durerile de cap provocate de o criză de relații publice.
Am aflat că politicienii germani știu în 2008 să fie la fel de șovini și de ignoranți cum erau ai noștri prin 1991. Este însă mult mai uimitoare lipsa de pregătire a finlandezilor de la Nokia pentru criza de comunicare pe care au stârnit-o prin decizia de închidere a unei fabrici din Germania și, concomitent, de deschidere a alteia în România. Deoarece crizele de PR au fost până acum un fenomen relativ rar în România corporatistă, incidentul cu care se confruntă finlandezii în Westfalia - și mai ales semnificațiile sale - merită examinate cu atenție. Importanța bunei comunicări cu publicul este aproape universal recunoscută în mediul de afaceri occidental. Cursurile de MBA sunt pline de studii de caz despre astfel de crize și felul în care acestea au fost gestionate de diverse companii. Se știe că efectul unei crize de imagine poate fi devastator pentru profitul unei firme, chiar dacă produsele continuă să fie bune. Cu toate acestea, pe cât de bine este cunoscută importanța comunicării cu publicul, pe atât de puțin este înțeles procesul care o facilitează. În ciuda caracterului lor perturbator, nu toate crizele sunt, însă, chiar atât de neașteptate pe cât le-ar conveni să creadă managerilor luați pe nepregătite. Ținând cont de contextul socio-politic și economic german, virulența reacțiilor politice și sindicale la adresa companiei Nokia nu este surprinzătoare. Lipsa de verticalitate a clasei politice i-a făcut să creadă pe sindicaliști că reformele dureroase de care are nevoie economia pot fi evitate cu câteva discursuri populiste și puțină retorică anti-globalizare. În tot acest context, Nokia s-a trezit cu pisica în curte, împroșcată de spumele de la gura câtorva nemți cărora le e mai ușor să-i facă pe români incompetenți decât să recunoască de ce producerea de telefoane în Westfalia a devenit prea scumpă.
