Bernard Miege este unul dintre cei mai cunoscuți profesori europeni de Științe ale Comunicării, care predă la Universitatea Stendhal din Grenoble 3. Este coautor sau coordonator al mai multor studii și rapoarte internaționale și autorul a peste 130 de articole de specialitate. Cărțile sale reprezentative sunt "Le JT - mise en scÄne de l'™actualité Å• la television" (1986), "The Capitalisation of Cultural Production" (1989), "La pensée communicationelle" (1997) (tradusă în limba română la Editura "Cartea Românească'), "La Société conquise par la communication - La Communication entre l'™industrie et l'™espace public (1989)" (tradusă în limba română la Editura "Polirom"). Miege este șeful catedrei de comunicare UNESCO al Universității din Grenoble, face parte din numeroase comitete științifice internaționale, din comitetele de redacție ale unor reviste prestigioase și este membru al unor consilii academice din Franța și internaționale. A fost directorul științific al Centrului de cercetări GRESEC, coordonator al colecției "Communication, Medias, Societé" a editurii Presses Universitaires de Grenoble, director și apoi rectorul Școlii doctorale a Universității Stendhal și președinte al Societății franceze pentru științele comunicării și informației.
Roxana ONEA
În luna mai a.c., Bernard Miege a fost invitatul Universității din București, unde alături de prof.univ. Mihai Coman, a susținut studenților o conferință cu tema "Industriile culturale - Schimbări recente și direcții de dezvoltare". Cu acest prilej, prof. Bernard Miege a acordat revistei noastre un interviu în exclusivitate, încercând să prezinte concis amplele valențe ale unui concept recent apărut, gândirea comunicațională, elementul central al globalizării, dar, paradoxal, și cel mai puternic dușman al acesteia.
Bernard Miege a subliniat noile provocări ale gândirii comunicaționale, ale cărei începuturi se găsesc în ultima jumătate de secol, când au avut loc complexe modificări în procesul comunicațional de masă, susținute de studii de sociologie și psihologie ale comunicării, de modelele cibernetice de analiză a fluxurilor informației, de economia politică, de cercetările lingvistice și de antropologia culturală.
Astfel, în lucrarea "Gândirea comunicațională", Miege dezbate curentele fondatoare în comunicare, din anii '˜50-60: modelul cibernetic, abordarea empirico-funcțională a mijloacelor de informare în masă, metoda structurală și aplicațiile ei în lingvistică, cât și alte aspecte recent apărute: etnografia comunicării, etno-metodologia și sociologia tehnicii și ale meditației, receptarea mesajelor și formarea manipulărilor mediilor de informare, studii despre receptarea mesajelor și formarea uzajelor sociale ale mijloacelor de informație, ajungând până la conturarea unor filosofii ale comunicării.
Miege definește gândirea comunicațională ca fiind "atentă la schimbările intervenite în politica statelor și în practicile agenților sociali, profund evolutivă în timp și variabilă de la o țară la alta - mai legată de preocupările imediat aplicabile în Statele Unite și, în general, mai critică în Europa de Vest, cel puțin la începuturile ei." Miege însuși este, însă, de părere că statutul acestei "gândiri comunicaționale' este profund nedefinit, dar afirmă că deși este o gândire necorespunzătoare nici unei modalități cunoscute a gândirii științifice, se află, totuși, la baza schimbărilor societăților contemporane. Apariția și dezvoltarea gândirii comunicaționale se datorează legăturilor sale strânse cu acțiunile sociale în societățile industriale dominante - strategii publice și private, comportamente ale consumatorilor -, depășirii granițelor între disciplinele științifice și capacității sale de a integra problematici provenind din curente teoretice distincte.
În ordinea societății actuale, suntem obligați să comunicăm, dar nu comunicăm la fel - diferențele importante se instituie între statele bogate, deținătoare ale instrumentelor de producție și cele sărace, reduse la statutul de consumatori pasivi, între persoanele "alfabetizate" în utilizarea noilor tehnologii și cele puțin familiarizate cu acestea, între modelul de comunicare jurnalistică și sistemul "relațiilor publice generalizate", între cultura clasică "artizanală" și cultura de consum "industrializată". Comunicarea prezintă, așadar, un caracter ambivalent - este atât un instrument de emancipare a individului prin lărgirea mijloacelor de acces la informații sau de schimb de mesaje, cât și un instrument de control în mâna autorităților politice și economice, permițând prin industriile culturale și relațiile publice generalizate, impunerea unor modele de comportament și a unor reprezentări sociale prestabilite.
Informația a căpătat o valoare strategică mai ales datorită modernizării societăților și competiției economice, iar tehnicile de comunicare încep chiar ele să reînnoiască "tehnicile noastre intelectuale". Sectorul comunicării și al comunicațiilor (mediile tehnologice ale comunicării) cunoaște o evoluție fulgerătoare, așa încât valorile sale bursiere sunt într-o creștere constantă, cel puțin de un deceniu încoace.
Miege clarifică și problema informației versus comunicare, în sensul că primul concept menționat nu poate exista fără al doilea. Comunicarea este un proces căruia informația îi este conținut, așa încât una nu poate fi înțeleasă fără cealaltă. Informația nu poate fi înțeleasă decât comunicată, altfel nu s-ar putea distinge de cunoaștere. Extrapolând subiectul, Miege cataloghează comunicarea ca fiind centrul noțiunii de globalitate deoarece mijloacele de comunicare și computerele au creat o "societate cu elemente extraordinar de înlănțuite". Paradoxul acestei societăți constă în faptul că în aceeași mișcare, realitatea se unifică și se fragmentează, iar în acest context, mai mult ca niciodată, comunicarea nu se opune informației, ci o prelungește.
În altă ordine de idei, Miege nu vede comunicarea limitată la mobilizarea pe scară largă a tehnologiilor de informare, ci constând, în egală măsură, în faptul că forțele de conducere din cadrul întreprinderilor, al formării, al vieții politice naționale sau locale, al aparatelor culturale recurg din ce în ce mai mult la tehnicile de organizare, de management, de circulare a informației și de stimulare a funcționării grupurilor. Comunicarea ocupă, așadar, un loc central în strategiile care au ca obiect restructurarea societăților noastre. Prin intermediul tehnologiilor electronice, ea este una din piesele de bază de reconversie a marilor țări industrializate. Însoțește reorganizarea puterilor în spațiul domestic, în școală, birou, spital, cartier, regiune, națiune, iar dincolo de aceasta a devenit un element cheie al internaționalizării economiilor și culturilor.
Miege consemnează, însă, o dinamică ambiguă a comunicării în sensul că în următorii ani urmează a se consolida un număr tot mai mare de piețe fragmentate, profesionale și private care divizează oamenii și asigură dominația unora dintre ei, deși promisiunea fondatoare a gândirii comunicaționale este una a consensului.
