Decizia politică a fost luată
Până la mijlocul deceniului, este posibil ca NATO și Uniunea Europeană să aibă alți 10 noi membri din ECE. Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia sunt candidați potențiali în perspectiva Summit-ului de la Praga, de la sfârșitul acestui an. Împreună cu Republica Cehă, Ungaria și Polonia, care au aderat la NATO în 1999, acestea sunt, în același timp, țări care negociază intrarea în Uniunea Europeană.
Adăugarea a 10 noi membri din ECE va complica dezbaterile pe tema capacității de apărare și a împărțirii responsabilităților în NATO ca și în UE. Unul din aspectele mai rar luate în discuție a fost cu ce pot și cu ce ar trebui să contribuie noii membri la NATO și UE la nivel militar și care este relația dintre programele naționale de reformă militară și eforturile celor două organisme de modernizare militară. Dacă toate aceste țări sunt invitate să facă parte din NATO la Summitul de la Praga, populația totală a Alianței va crește de la 735 de milioane în 1999 la 839 de milioane - o extindere de 104 milioane sau 14% (vezi tabelul). Forțele armate active ale NATO se vor mări cu 16%, de la 3.448.590 la 3.98.045. Forțele în rezervă ar crește, însă, cu 45%, țările ECE aducând 1.714.700 de rezerve la cele 3.774.000 ale 'vechiului' NATO.
Dimpotrivă, produsul intern brut (PIB) anual al statelor ECE era de numai 372 miliarde USD în 2000, față de 18.074 miliarde USD al membrilor NATO, reprezentând o creștere de doar 2% la PIB-ul total al Alianței.
Cifrele pentru cheltuielile de apărare sunt similare. În 2000, vechiul NATO a cheltuit 460 miliarde USD pentru apărare, în timp ce statele ECE au cheltuit 7 miliarde USD. Astfel, aderarea lor va crește cheltuielile pe apărare cu numai 1,5% pentru Alianța ca întreg.
Aceste cifre indică o realitate crudă: deși forțele armate totale ale membrilor NATO vor crește semnificativ ca rezultat al extinderii, noii membrii sunt relativ săraci în comparație cu vechii membri, iar resursele reale pe care ei le pot angaja în apărare sunt mult mai limitate.
Comparații pe națiuni
Comparațiile între națiuni ilustrează aspectul avantajelor și dezavantajelor creșterii Alianței. Spania are o populație de aproape 40 milioane de locuitori și un PIB de 568 miliarde USD. Dedicând 1,27% din PIB apărării, Spania este capabilă să genereze un buget de apărare de 7,2 miliarde USD, folosit la susținerea unei forțe armate active de 143.450 de militari. Polonia are o populație similară (aproape 39 milioane locuitori), dar un PIB mult mai mic: 160 miliarde USD. În ciuda alocării unui procent mult mai mare (2,06%) din PIB apărării, bugetul său de 3,3 miliarde USD este mai mic de jumătate din cel al Spaniei. În plus, întreține forțe armate mai mari, cu o putere activă de 204.045 de militari.
La fel, Olanda are o populație de aproape 16 milioane de locuitori și un PIB de 347 miliarde USD. Alocând 1,87% din PIB apărării, Olanda are un buget de apărare de 6,5 miliarde USD, întreținând o forță armată activă de 50.430 de oameni. România, în schimb, cu o populație de peste 22 milioane, are un PIB de numai 38,4 miliarde USD. În ciuda direcționării a 2,45% din PIB către apărare, România are un buget de apărare de sub 1 miliard USD, întreținând o armată activă de 103.000 militari.
O altă comparație între vechii și noii membri NATO poate lua în calcul contribuțiile lor la operațiunile internaționale de susținere a păcii, inclusiv cele conduse de NATO în Bosnia și Herzegovina, Kosovo și fosta Republică Iugoslavă Macedonia, dar și alte misiuni conduse de Națiunile Unite.
În 2000, vechii membri NATO au contribuit cu 63.293 militari la operațiunile de pace, în timp ce țările ECE au contribuit cu un personal de numai 4.294 de militari. Noile state membre ar contribui, deci, cu încă 7% la forțele de pace desfășurate de membrii NATO - o contribuție semnificativă, dar mai mică decât proporția pe care o reprezintă din totalul populației totale a Alianței extinse.
De exemplu, Belgia, cu o populație de 10 milioane locuitori, oferă circa 1.500 de militari la operațiunile de pace. Republica Cehă, cu o populație similară, contribuie cu sub 700 de soldați. Letonia, cu o populație de 2,3 milioane locuitori, contribuie cu puțin peste 100 de trupe, în timp ce Norvegia, cu o populație de 4,5 milioane furnizează peste 1.100 de soldați pentru operațiunile de susținere a păcii.
Statele ECE au avut multe piedici de întâmpinat în procesul de reformă de la începutul anilor '˜90. Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia au moștenit forțe armate pe model sovietic, structurate în vederea operațiunilor Pactului de la Varșovia. Astfel, s-a acceptat că forțele armate ale acestor țări erau prea mari pentru noua situație internațională și că cheltuielile masive pe apărare împovărau prea tare economiile lor fragile.
Până la mijlocul anilor '˜90, cheltuielile de apărare au fost reduse la jumătate din cele din timpul războiului rece de la sfârșitul anilor '˜80. Forțele armate au fost reduse și ele, rolurile lor având tot mai puțin de-a face cu Pactul de la Varșovia, majoritatea aprovizionărilor au fost abandonate, iar nivelul pregătirii a fost redus. Noile state baltice independente și Slovenia s-au văzut puse în situația de a-și forma de la zero armate naționale (deși în Slovenia a existat o bază în forțele de apărare teritoriale create în timp ce țara făcea parte din fosta Iugoslavie).
Reforma apărării este dureroasă
Începând cu a doua jumătate a anilor '˜90, statele central și est-europene au continuat reformele în vederea unei aderări la NATO, cu reduceri de personal și concentrarea pe formarea unor forțe capabile să participe la operațiuni de pace. Tot de atunci, cheltuielile lor pe apărare au început să crească treptat. Perspectiva integrării în NATO a jucat un rol central în generarea de presiuni politice pentru aprofundarea reformelor, contribuțiile la operațiunile NATO în Balcani și măriri ale bugetului de apărare. Programul NATO de Parteneriat pentru Pace, Procesul de Planificare și Verificare și Planul de Acțiune pentru Integrare au dat un cadru instituțional problematicii reformei în apărare. Statele ECE cheltuiesc acum, în medie, 1,8% din PIB pe apărare - mai puțin decât vechea lor medie de 2,12%, dar în general comparabilă cu media UE de 1,85%.
În consecință, contribuțiile ECE la operațiunile de pace au crescut, ca și profesionalismul forțelor participante. Aceasta a dus, însă, la dezvoltarea unei armate pe două niveluri: cadre de elită capabile să opereze alături de NATO și masa de recruți a căror eficiență operativă se degradează continuu. Reducerile de buget pentru armată au rezultat din reducerea cheltuielilor de mentenanță, operațiuni și pregătire pentru majoritatea forțelor armate. De exemplu, în 2000, generalul Mihail Popescu recunoștea că 70% din piloții militari români nu erau operativi pentru că nu aveau suficiente ore de zbor la activ. La fel, datorită constrângerilor bugetare, piloții unguri zboară în medie 50 și 75 de ore pe an. În comparație cu ei, Forța Aeriană a SUA consideră 100 de ore de zbor pe an un volum extrem de scăzut, chiar periculos. În cazul Ungariei, situația va continua, probabil, cu excepția cazului celor 30 de piloți de Mig-29 numiți pentru misiunile NATO.
Chiar și odată cu integrarea în NATO, sărăcia relativă a țărilor ECE și absența amenințărilor directe fac improbabilă o creștere a bugetelor de apărare, în ciuda sprijinului politic larg pentru războiul Statelor Unite împotriva terorismului. Guvernele din zonă vor avea o sarcină dificilă în a reconcilia insuficiența resurselor cu angajamentul de a participa la operațiunile internaționale de susținere a păcii, operativitatea în declin a majorității forțelor armate și amânarea deciziilor de procurare de armament.
De când au intrat în NATO, Republica Cehă, Ungaria și Polonia și-au revizuit considerabil armatele.
În cazul fiecăreia, guvernele au recomandat creșteri modeste ale cheltuielilor de apărare, micșorarea forțelor armate și înaintarea în direcția unei forțe bazate pe voluntariat, în loc de recrutare. Aceasta este o abordare a reformei militare: reducerea forțelor armate (active și în rezervă) pentru a elibera resursele în vederea îmbunătățirii capacităților și eficacității operative a celor ce rămân.
În ce măsură ajută această abordare la rezolvarea dilemelor privind apărarea în ECE rămâne de văzut. Modernizarea armatelor ar putea impune pași mai radicali pentru a genera resursele necesare.
În contextul în care amenințările cu invazia terestră sunt improbabile, pare indicat ca mai multe echipamente - tancuri, transportoare de personal armat - să intre în regim de stocare pe termen lung, iar unitățile asociate să fie desființate, mai degrabă decât menținute la un nivel scăzut de pregătire. În plus, toate statele central și est-europene au un volum mare de forțe în rezervă, în comparație cu vechii membri NATO. Cu perioade de concentrare tot mai reduse (adesea mai puțin de 1 an), un nivel ridicat al scutirilor întemeiate și al cazurilor de evitare a recrutării și rechemări rare și reduse ca perioadă, eficacitatea militară a acestor rezerviști poate fi pusă sub semnul întrebării. Ca urmare, și aceasta este o potențială arie în care se pot face economii rezonabile.
Care este starea echipamentelor militare?
Presupunând că în cazul unei amenințări de invazie terestră va exista un timp de avertisment de câțiva ani, această strategie implică o noțiune de mobilizare pe un termen mult mai lung, care se bazează pe capacitatea de a scoate din depozit echipamentul și a antrena noi forțe, în loc de a mobiliza rezerviști existenți. Statele ECE au, de asemenea, de luat decizii majore de procurare de echipamente.
Majoritatea au moștenit echipamente din era sovietică și au amânat achiziții majore în anii '˜90, astfel că problema devine presantă. Republica Cehă, Ungaria și Polonia poartă dezbateri aprinse dacă să cumpere noi avioane de luptă, de care și câte. Chiar și cu suport și subvenții din Vest, achiziția de avioane de luptă și elicoptere de atac va înghiți o mare parte a bugetelor de apărare din ECE. De exemplu, în 1999, România a anulat decizia de a cumpăra elicopterele de atac US Bell 96 Cobra AH-1 după critici vehemente că o asemenea achiziție ar fi pur simbolică, care nu ar fi putut fi utilizată sau susținută adecvat în limitele bugetului de apărare al țării. Republica Cehă a fost obligată să amâne și, posibil, să renunțe la achiziționarea a 24 de avioane de luptă Gripen din cauza costurilor inundațiilor din această vară.
Soluția propusă de autorii studiului este alocarea resurselor în domeniul apărării anti-aeriene terestre, sistemelor de monitorizare a spațiului aerian și dezvoltării infrastructurii de bază utilă în înaintarea navelor Aliaților mai mari.
O alternativă ar putea include dezvoltarea unor escadrile multinaționale de avioane de luptă - care să aducă împreună state estice și vestice, poate chiar să includă non-membri NATO ca Suedia - destinate să ofere apărare aeriană tuturor statelor participante.
Aceasta ar reduce dublarea infrastructurii și costurile menținerii unor forțe naționale separate, dând, în același timp, conținut militar principiului politic de securitate colectivă. Succesul corpurilor de luptă danezo-germano-poloneze ilustrează felul în care forțele combinate pot acționa în sensul multiplicării forței și al concretizării garanției de securitate a NATO.
O opțiune conexă este specializarea în anumite roluri, în care statele aleg să direcționeze resursele în domenii în care au anumite puncte tari și abandonarea încercării de a menține alte capabilități. Forțele armate cehești, de exemplu, au expertiză în domeniul armelor nucleare, biologice și chimice.
Adoptarea, chiar și parțială, a acestei abordări implică identificare la nivel NATO și UE a capacităților necesare, a statelor care le pot furniza și a măsurii în care alte state și-ar putea, în consecință, direcționa în altă parte resursele.
Procurarea mixtă, forțele multinaționale și specializarea rolurilor sunt procese dificile, însă. De asemenea, problema alocării beneficiilor economice asociate producerii echipamentelor și menținerii forțelor nu dispare, așa cum o arată disputele dintre partenerii la diverse proiecte vest-europene de felul proiectului Eurofighter. Insuficiența resurselor pare să oblige, însă, statele ECE la aceste soluții.
Concluzie
În ciuda acestor dificultăți, țările ECE au înregistrat progrese semnificative în reformarea armatelor lor de la începutul anilor '˜90: au stabilit mecanisme de control democratic și civil al forțelor armate și acum contribuie activ la operațiile de pace internaționale în Balcani și nu numai.
Într-un deceniu, republicile baltice au devenit, din state fără armată, participanți la misiunile NATO în Bosnia și Herzegovina și Kosovo. Alte țări din zonă sunt deja sau au potențialul de a face contribuții militare specializate în domenii de nișă ca apărarea nucleară, biologică și chimică sau în deminare.
