O vizită la Munchen dedicată conferinței anuale T-Systems '“ carrier Deutsche Telekom (cel mai mare operator fix din Europa) m-a scos din rutina bucureșteană a industriei telecom. Totul se schimbă, parcă prin farmec, după ce pășesc în aeronava Lufthansa, ce leagă Bucureștiul de capitala Bavariei.
Stewardesele drăguțe, tinere, amabile și bineînțeles blonde ne întâmpină cu un zâmbet sincer pe buze și ne conduc către locul înscris pe bilet. Te simți deodată răsplătit pentru că ai fost inspirat să alegi o companie ce își respectă clienții și care știe că succesul ei se bazează pe satisfacerea dorințelor clientului. Europa începe să existe până la avion, imediat după granițele Aeroportului Otopeni din București.
O țara care lucrează
La Aeroportul din Munchen ne așteaptă gazdele de la T-System, cu plăcuțe elegante înscrise cu numele oaspeților, exact ca în filmele bune. Și ei ne întâmpină cu zâmbete cordiale și sincere, ne întreabă cum a decurs călătoria și ne oferă deja primele pliante despre Munchen.
În parcarea aeroportului, un BMW (fabricat desigur la Munchen) ne poartă către Hotelul ArrabelaSheraton din oraș. Cei 32 de km de autostradă parcurși cu o medie de 150 km/oră ne fac invidioși pe calitatea carosabilului.
Conduita pe autostradă a șoferilor germani este decupată dintr-o carte prea bună pentru noi, esticii. La hotel, reîncepe curtoazia celor de la recepție, apoi a gazdelor care au pregătit evenimentul internațional chiar în sala de conferințe a hotelului. Totul decurge după ceas, ni se oferă programul și toate informațiile necesare pentru a nu avea nici cea mai mică incertitudine. Ziariștii au fost invitați cu o zi înaintea evenimentului comercial destinat clienților T-Systems, deci gazdele ne dedică toată ziua, invitându-ne amabili la o suită de prezentări și interviuri. Munca de documentare începe la ora 11:00 și se termină la 19:00. Apoi, program de voie, un fel de a spune, căci avem program de distracție la cel mai vestit restaurant cu specific bavarez munchenez.
Aici, limbile jurnaliștilor din peste 20 de țări, răspândite pe toate continentele, se dezleagă cu ușurință. Berea germană și șnapsurile contribuie din plin la comentariile tehnologice dar și politice. Se pare că jurnaliștii sunt peste tot în lume la fel, cârtitori la adresa politicienilor și au o predilecție pentru criticarea puterii, orice nume ar avea ea. Toți suntem curioși să aflăm cât mai multe amănunte despre mișcările pieței telecom din Polonia, Italia, Olanda, Danemarca, Statele Unite, Ungaria ori China. Nu sunt surprins să aud că în Polonia domnește un oligopol de invidiat în telecomul liberalizat. Dar nici nu mă miră succesele China Telecom sau tele-mania italienilor, ce au câte 3 mobile la ei, oriunde s-ar afla. Mâncarea bavareză vine în valuri gigantice către mese, nimeni nu-i poate face față, însă senzația tuturor este de bogăție și siguranță. Nimeni nu face caz de specificul național, nimeni nu își critică climatul afacerilor din țara de baștină, dimpotrivă.
România este văzută ca o potențială piață atractivă pentru companiile vestice, americanii sunt curioși de-a dreptul de surprizele telecom de la noi, dar și de salariile mici. Mă întreabă cum ne descurcăm cu 100 de dolari pe lună, răspund oarecum ironic că suntem mai modești, abia am ieșit din comunism și ne facem mâna pentru piața capitalistă.
Normalitate 100% până la graniță
Discuțiile de la restaurant se continuă la unul dintre barurile hotelului până după miezul nopții. Suntem obosiți dar tot vrem să mai aflăm câte ceva despre ce se întâmplă în țara celuilalt. Cum merge treaba acolo, care sunt cele mai bune strategii de afaceri, cum stau cu succesele și eșecurile? Plutește o prietenie fără frontiere, în zorii unei globalizări pe care o ironizăm cu toții, însă o simțim deplin fiecare pe pielea lui. Am plecat spre țară pe 10 martie.
A doua zi avea să explodeze la Madrid cel mai oribil atentat terorist în care au murit și mulți români. Am primit de la jurnaliștii cunoscuți la Munchen e-mail-uri de compasiune.
Mi-am amintit de ei, ce bucuroși erau că ne-am cunoscut, că pot afla ce mistere se ascund în Estul fost comunist, o enigmă pe care vesticii nu o înțeleg nici măcar astăzi. Mai toți ziariștii prezenți erau de vârsta mea, între 30 și 4o de ani, generația care a preluat inițiativa în afaceri. Gândim la fel binele social și ne simțim acomodați cu democrația, oriunde ar fi ea.
Au fost două zile de ultra-normalitate, care s-au încheiat, din păcate, în cursa de revenire, tot cu Lufthansa. Aici, doi români, mai romanes, nu doreau deloc să-și ocupe locurile înscrise pe bilet. Degeaba insistau drăguțele stewardese blonde: până la urmă, cu stăruință șefa lor i-a lămurit pe tinerii români.
La vama din Otopeni, bagajele ne-au sosit după o jumătate de oră, geanta Lufthansa din carton, plină cu cadouri luate din Munchen fiind de-a dreptul turtită. M-am bucurat că am regăsit, totuși, bagajul cu dulciuri pentru copii.
O remarcă acidă a unei fete obosite de muncile ilegale pe care le făcea în Germania mi-a adus aminte că am ajuns acasă. La trecerea prin vamă, fata era uimită că ea e controlată la sânge în cele 5-6 bagaje de care abia se ținea, iar pe mine vameșii m-au întrebat numai dacă am ceva de declarat.
În acest caz nu aveam nimic de declarat. Și am reintrat în țară, oficial.
