La frontierele materiei, realitatea nu mai este o certitudine. Timp de un secol fizicienii s-au confruntat cu o problemă: legile care guvernează infinitul mic par de neînțeles. Totul se clarifică, însă, dacă realitatea cuantică nu este altceva decât o ... halucinație! De aici începe revoluția.
Foto: Fizicienii reuniți la Congresul Solvay, Bruxelles, octombrie 1927, pun în discuție legile cuantice.
Fizicienii nonconformiști afirmă astăzi că ceea ce noi luăm drept realitate nu este, de fapt, decât informația pe care o avem noi despre realitate. Or aceasta schimbă tot ce credeam că știm: nu numai că legile infinitului mic descrise de mecanica cuantică capătă în sfârșit sens, ci și noțiunile de timp, materie și spațiu trebuie reinterpretate în termeni informaționali. Pentru că până la urmă lumea noastră există cu adevărat, ne anunță Hervé Poirier într-o relatare despre evenimentul științific al anului 2005 în domeniul fizicii, apărută în numărul din octombrie al revistei Science et Vie.
"Trebuie să schimbăm cursul fizicii!" Cu această afirmație a deschis fizicianul american Christopher Fuchs, cercetător la laboratoarele Bell Labs ale Lucent Technologies, seria de conferințe desfășurate la Universitatea din Konstanz, Germania, între 1-5 august 2005. Veniți în principal din Statele Unite, Canada și Marea Britanie, dar și din Italia, Franța sau Australia, cei 48 de teoreticieni și filosofi participanți la conferință sunt unii din cei mai buni specialiști ai lumii în legile pe care le urmează comportamentul materiei la niveluri microscopice. Cercetători foarte respectați care nu ezită, totuși, să își dinamiteze propria moștenire. Deși imposibil pentru neinițiați să urmărească în detaliu argumentele matematice sofisticate aduse pe parcursul discuțiilor prelugite până noaptea târziu, acestea s-au învârtit în jurul aceleiași idei: fizica poate că nu are rolul de a ne vorbi despre realitatea materială; lumea pe care ea o descrie poate că nu e decât o halucinație gigantică.
Stupoare. Nu știm toți că fizica, așa cum este ea definită în dicționar, are ca obiect "studiul proprietăților materiei"? Ei bine, exact aplecându-se asupra unor obiecte la fel de tangibile ca orice pietricică de pe malul lacului Konstanz au ajuns fizicienii să elaboreze teoriile actuale. Și atunci? Simplu: tot trăgând de firele "realității", fizicienii aproape că au făcut să dispară țesătura. Cu aceasta, definiția însăși a fizicii se destramă.
Eroziunea a debutat, de fapt, la începutul secolului XX, când fizicienii au putut studia în profunzime structura lumii noastre materiale. Ceea ce au descoperit i-a surprins. Până atunci, ei erau obișnuiți să reprezinte obiectele sub formă de unde sau de particule care se deplasează în spațiu și timp ca valurile pe suprafața mării sau ca bilele de biliard pe tapiseria verde. Atâta doar că, observate de foarte aproape, lumina, atomii sau electronii nu par deloc să se comporte astfel. De exemplu, în anumite condiții speciale, lumina, considerată o undă, afișează ostentativ un comportament demn de o particulă. Invers, electronului, care aparent nu ar putea fi altceva decât o particulă, i se întâmplă uneori să se poarte ca o undă.
Mecanica cuantică: acordarea realului la fizică
În câțiva ani, grație unui efort conceptual unic în istorie, teoreticienii au reușit să agrege pe baze total empirice un arsenal matematic capabil să descrie toate aceste comportamente "abracadabrești". În 1925, mecanica cuantică se năștea oficial, rămânând pe poziții până astăzi. Dar cu ce preț! Pentru că odată cu ea a trebuit să acceptăm ca obiectele - electroni, atomi, molecule... până la pietricele - să fie reprezentate de un concept algebric extrem de complex (un "vector de stare într-un spațiu Hilbert") și care are prea puțin în comun cu valurile sau bilele de biliard. Mai trebuie să acceptăm, de asemenea, că noile table de legi ce le guvernează evoluția permit acestor obiecte să stabilească între ele raporturi în spațiu și timp, să se afle în mai multe stări simultan și să se reducă aleatoriu la numai una când încercăm să le observăm, urmând legi de probabilitate foarte precise... Tot atâtea "aberații" cu care fizicienii trebuie, totuși, să se descurce. Pentru că, suntem obligați să constatăm, această stranie lume cuantică este chiar lumea noastră...
Această teorie, căreia nimeni nu i-a găsit încă vreun punct în care ar da greș, a permis, una după alta, predicția cu succes a proprietăților diferitelor elemente chimice, comportamentului laserilor și al microchip-urilor, stabilității ADN-ului sau "explozivității" reacțiilor nucleare. Și chiar dacă pietricelele lacului Konstanz nu prezintă aceste proprietăți ciudate (observabile numai pentru sistemele elementare), mecanica cuantică poate foarte bine descrie comportamentul profund al întregii materii care ne înconjoară și ne constituie.
Cum se face totuși că cea mai avansată teorie fizică disponibilă pentru a descrie materia este atât de îndepărtată de conceptele noastre clasice? E posibil ca mesajul ei cel mai fundamental să fie atât de neintuitiv? Cum poate realitatea depăși într-atât imaginarul nostru? De 30 de ani încoace n-a trecut un an fără ca u mare conferință internațională să nu încerce să analizeze mulțimea de direcții luate în considerare pentru a reconstrui o imagine a lumii reale în acord cu datele moderne ale fizicii. Ironia este că toate aceste interpretări "realiste" par... suprarealiste. Una din cele mai reputate teorii a fost propusă în 1957 de fizicianul american Hugh Everett: pentru a explica cum un obiect cuantic poate fi în mai multe stări simultan dar să se reducă la una singură când îl observăm, el sugerează că toate celelate stări se realizează și ele... dar în lumi paralele.
Pentru Christopher Fuchs, acest proiect nu este o direcție bună. "Sarcina noastră nu este să dăm sens axiomelor cuantice prin suprapunerea a și mai multor structuri, mai multor definiții și a mai multor imagini SF, ci de a respinge toate acestea în bloc și de a porni de la zero. Iar pentru aceasta nu văd altă alternativă decât să ne plonjăm în cercetarea, tehnicile și implicațiile teoriei cuantice a informației", citează "Science et Vie".
Teoria cuantică a informației - o direcție de cercetare promițătoare
Informația: cuvântul este lansat. Dar ce caută el aici? Această noțiune nu este simplu de definit, dar toată lumea știe intuitiv la ce se referă: informația este un element al cunoașterii pe care o avem asupra unui eveniment care poate fi codat în serii binare de numere 0 și 1, ca în informatică. Nimic a face à priori cu mecanica cuantică. Atâta doar că fizicienii și-au dat seama, la mijlocul anilor '80, că legile cuantice permit manipularea acestei informației într-un mod radical nou. Corelațiile la distanță între 2 obiecte pe care ele le permit pot fi privite ca un canal nou de comunicare ce permite, de exemplu, teleportarea informațiilor dintr-un loc în altul, asigurarea că mesajele secrete nu sunt sparte sau efectuarea de calcule masive paralele. Atrași de aceste perspective, teoreticienii și experimentatorii au elaborat un nou limbaj și un nou domeniu al fizicii - teoria cuantică a informației - încă în plină dezvoltare.
Însă surpriza abia avea să urmeze. La sfârșitul anilor '80 se naște o nouă idee: și dacă, în loc de a exploata mecanica cuantică pentru a manipula informația, utilizăm mai degrabă informația pentru a înțelege mecanica cuantică? Dacă ar fi să considerăm informația cuantică nu drept o aplicație a teoriei, ci drept fundamentul ei? Aceasta a fost ideea care a stat în centrul dezbaterilor de la Konstanz: susținerea că mecanica cuantică nu vorbește despre obiectul în sine, ci despre ceea ce se spune despre el. Că nu fotonul, molecula sau pietricica sunt reprezentate de acel "vector de stare într-un spațiu Hilbert", ci informația pe care o putem avea despre ele. O răsturnare radicală de perspectivă!
La prima vedere, ideea poate părea banală, chiar deformată: este evident că noi nu avem acces la lume decât prin informațiile pe care le decantăm cu ajutorul senzațiilor noastre mai degrabă sărace și reducționiste. De la Democrit la Kant, filosofii ne-au avertizat deja asupra acestui văl inevitabil care ne separă de realitate.
De ce acum aceasta ar provoca o răsturnare a concepției noastre despre realitate? Pentru că, spun fizicienii, ceea ce am considerat până acum ca venind de la acea realitate era de fapt dat în primul rând de privirea noastră. Ca cineva care n-a văzut lumea decât prin ecranul computerului său: nu trebuie să deducem că această lume este ea însăși pixelată!
Argumentul fizicienilor: ideea se dovedește, în fapt, extraordinar de potrivită pentru a interpreta în sfârșit mecanica cuantică. Aceasta deoarece informația nu se comportă deloc ca materia: spre deosebire de o pietricică, ea nu are poziție spațială, nici temporală și o putem reproduce, distribui, rezuma, suprima la discreție. Este suficient să luăm pe rând fenomenele cuantice care, atribuite materiei, par atât de bizare pentru a realiza că, odată atribuite informației, ele devin limpezi.
Câteva exemple: cum poate fi un sistem în mai multe stări în același timp? Pur și simplu pentru că informațiile de care dispunem nu ne permit să știm mai precis în ce stare se află. De ce o măsurătoare face ca sistemul să cadă brusc într-o singură stare? Pentru că ea face să evolueze cunoașterea noastră, brusc actualizată de noua informație obținută. Cum pot fi două sisteme corelate în spațiu și timp? Deoarece dacă două sisteme au caracteristici comune, ceea ce aflăm despre unul ne informează de îndată și asupra celuilalt. Prezența hazardului în lumea cuantică? Expresia unei lipse de informații ce ne obligă să recurgem la hazard pentru a răspunde la întrebarea pusă. Faptul că energia nu este continuă, ci în mod necesar cuantificată? Echivalentul cuantificării informației înșiși, care se reduce la răspunsuri binare, da sau nu, 0 sau 1... Scurt. Ușor de înțeles. Și un punct câștigat pentru bun-simțul nostru.
Dar dincolo de această eleganță pedagogică, ideea că noțiunea fundamentală a mecanicii cuantice este informația n-a încetat să ia amploare în ultimii ani. Fizicienii reuniți la Konstanz aspiră să schimbe cursul fizicii. Scopul nu mai este acela de a reinterpreta corpus-ul de legi cuantice, ci de a-l reinventa. De a nu mai lua ca atare acele legi cuantice empirice asamblate la începutul secolului XX, ci de a demonstra că ele sunt consecințele unor constrângeri legate de achiziția, reprezentarea și transmiterea informației. O postură surprinzător de fecundă! Presupunând că, în lumea noastră, informațiase supune anumitor constrângeri și încercând să vadă cu ce ar semăna o teorie care nu descrie realitatea în sine, ci accesul nostru la această informație, Jeffrey Bub, Alexei Grinbaum, Lucien Hardy și Christopher Fuchs au reușit recent să genereze în întregime sau în parte teoria cuantică! Patru munci de cercetare pe cât de derutante pe atât de profund raționale, care merită o atenție specială. Principiile lor de plecare diferă: Pentru unii informația este subiectivă și depinde de cel care pune întrebarea; pentru ceilalți informația este obiectivă, ca un fel de nouă substanță ce există independent de observator. Toți sunt însă de acord asupra unui lucru: ușurința cu care teoria se generează în baza acestei noțiuni militează puternic în favoarea ideii de a nu o mai privi drept o mecanică realistă care descrie comportamentul undelor, particulelor sau câmpurilor, ci drept o teorie ce descrie comportamentul informației.
Lumea print-un ecran
De ce să ne răsturnăm concepția despre realitate? Pentru că ceea ce am considerat până acum ca legat de acea realitate era de fapt legat în primul rând de privirea noastră. Un pic ca și cum cineva care n-a văzut lumea decât prin intermediul ecranului computerul său: nu trebuie să deducem că această lume este ea însăși pixelată! Pentru Christopher Fuchs, mai trebuie să distingem între ceea ce relevă informație și ... restul. Trebuie eliminate din datele noastre toate caracteristicele ecranului pentru a rămâne numai cu ceea ce aparține realității înșiși. "Rezultatul distilat care rămâne - oricât de minuscul ar fi el în raport cu ansamblul teoriei - va fi deci prima noastră imagine asupra a ceea ce încearcă să ne spună mecanica cuantică despre realitatea însăși", anticipează el. Aceasta în timp ce subliniază că este încă prea devreme pentru a ști cu ce va semăna această "realitate distilată".
Pentru Jeffrey Bub, în schimb, "nu este pertinent să ne întrebăm asupra a ceea ce poartă informația. Imaginați-vă că vreți să trimiteți un mesaj de pe computerul vostru pe al meu. rea puțin contează că acest mesaj conține o imagine, un articol în română sau în japoneză: ce trebuie este să compresăm, să transferăm și să decodăm acest mesaj, fără a ne preocupa la de face referire. A descrie schimburile de informație - iată, după mine, noul și unicul scop al fizicii fundamentale".
Alexei Grimbaum afișează o poziție și mai radicală: după el, fizica nu trebuie să se preocupe deloc de realitate, de ceea ce se ascunde în spatele ecranului. Are vreun sens să vorbim de un spate al ecranului dacă nimeni nu va putea vreodată să îl vadă... fără ecran? "Întrebarea ce există cu adevărat este o credință a fizicienilor; dar știința nu trebuie să depindă de credințe, spune el tranșant. Rolul fizicii este doar de a studia punerea în joc a descrierilor fără a se pronunța asupra realității obiectului descris, o asemenea realitate putând să existe sau să nu existe."
Uneori acuzați că nu recunosc altă realitate decât a lor (solipsism) sau că nu văd teoriile decât ca mijloace de acțiune (instrumentalism), cei vreo sută de fizicieni ce susțin această răsturnare de perspectivă încep să găsească ecou în rândul comunității științifice. Pentru Guido Bacciagaluppi, de la Institutul de istorie și filosofie a științelor și tehnicii din Paris, "dacă aceste cercetări arată clar că aspecte ale informației ne conduc direct către structura cuantică, nici una nu este pentru moment decisivă, deoarece anumitor ipoteze matematice utilizate le lipsește încă claritatea." Michel Bitbol, de la Centrul de cercetare în epistemologie avansată al Școlii politehnice din Paris, se bucură de "acest reflux al valului realist care a acoperit fizica în anii '70. Aceste cercetări confirmă și actualizează forța raționamentului transcendental propus prima oară de Emmanuel Kant: nu dăm formă cunoașterii decât plecâd de la formalisarea limitelor acestei cunoașteri.
Ideea în orice caz nu este încă pe deplin dezvoltată. Pentru că dacă totul sau o parte din cea ce credem a fi realitate nu este decât halucinație, va trebui totuși să explicăm de ce ea are această aparență și nu alta. Reconstruirea pe baza noțiunii primare de informație a timpului, spațiului, respectiv a materiei devin de asemenea sarcina, uriașă și năucitoare, a acestei noi fizici.
Către gravitația cuantică?
Între timp, fizicienii își găsesc motivația luând exemplul muncii realizate de Einstein între 1905 și 1915. Într-o primă etapă, tânărul fenomen a reinterpretat niște ecuații ecuațiile empirice considerate ca misterioase ("ecuațiile lui Lorentz") pentru a-și elabora teoria relativității restrânse. Apoi, după 10 ani, s-a bazat pe aceasta pentru a elabora relativitatea sa geneală, celălalt stâlp al fizicii, considerată ca descriind geometria spațiului și timpului, ca și a gravitației. Ori, cum subliniază Christopher Fuchs, e greu de crezut că un spirit - chiar și al lui Einstein - ar fi putut realiza acest salt major spre relativitatea generală plecând direct de la structura abstractă a transformărilor lui Lorentz."
Paralela este, deci, tentantă: să fie oare posibil ca această nouă interpretare a mecanicii cuantice să permite să fie cândva depășită? Este posibil, în primul rând, ca noțiunea de informație să permită o conciliere cu relativitatea generală înainte de a se realiza saltul spre o "teorie a gravității cuantice", veritabila piatră filosofală a fizicienilor? În această direcție s-a angajat chiar de pe acum Lucien Hardy, care, la Konstanz, a prezentat pentru prima oară o "nouă abordare către gravitația cuantică". Dacă își atinge scopul, aceasta va reprezenta o consacrare a ideii. În ciuda durerilor de cap pe care nu scapă prilejul să le provoace, cursul fizicii ar fi pentru totdeauna schimbat.
Și dacă totul n-ar fi decât informație?
Pe ruinele a ceea ce credeam a fi realitatea, o "nouă fizică" este pe cale de a se naște: cea care consideră că totul pornește de la noțiunea unică de informație. Până la a redefini timpul, spațiul și materia. Miza: descoperirea unei noi lumi - a noastră.
"Bun venit în Matrix." Și dacă acesta ar fi mesajul năucitor pe care ni l-ar adresa astăzi specialiștii în legile ce guvernează lumea noastră la niveluri microscopice. Departe de a descrie comportamentul materiei, mecanica cuantică, afirmă ei, nu ne vorbește decât de ..."informație". Rezultatul: pe când noi credeam că atingem fundamentele tangibile ale lumii noastre, acestea au dispărut lăsând în loc nimic altceva decât un fel de halucinație colectivă, un artefact generat de propriile noastre întrebări. Cum să nu ne gândim, atunci, la Matrix, trilogia realizată acum câțiva ani de frații Wachowski? Pentru că e tentant să faci paralela cu programul informatic omnipotent care, în film, controlează umanitatea făcând-o să creadă că trăiește într-o lume, cu siguranță liniștitoare, dar virtuală. Într-un articol publicat în 2004, matematicianul John Barrow, de la respectabila universitate din Cambridge, Anglia, imaginează o civilizație "cu puțin mai avansată ca a noastră" care ar fi "capabilă să simuleze apariția stelelor și formarea sistemelor planetare, apoi, integrând legile biochimiei, să observe evoluția vieții și conștiinței, apoi să privescă civilizațiile cum cresc și cum comunică între ele și cum își dispută cunoașterea asupra existenței unui Mare programator în ceruri care le-ar fi creat Universul" etc. Pe scurt, ideea că noi nu am fi decât creațiile virtuale ale unui imens joc video nu are nimic absurd. Atâta doar că ea șine mai puțin de știință și mai mult de ficțiune, atâta vreme nu putem realiza un experiment care să o contrazică. Spre deosebire de eroii din Matrix, noi nu dispunem de o pilulă roșie pentru a trece dincolo de ecran. Atunci la ce bun să construim tot acest eșafodaj al unui "meta-univers" pentru totdeauna ipotetic?
Și totuși! Valul de fond informatic care s-a rostogolit de câțiva ani asupra fizicii i-a îndemnat pe unii să se joace cu acest scenariu. Fapt este că ideea se dovedește fecundă dacă o luăm în sensul ei bun: nu pentru a ne transporta spre o realitate dincolo de aparențe sau de a demasca un eventual "Mare Programator", ci, dimpotrivă, pentru a ne reîndrepta asupra lumii noastre și a redefini felul în care ne raportăm fizic la ea.
Este suficient să începem de la o remarcă, aproape tautologică: noi nu avem acces la realitate decât prin informațiilepe care le avem despre ea. "Informația este mediatorul între material și abstract, între real și ideal", subliniază fizicianul american Hans Christian von Baeyer într-un volum de articole intitulat "Information. The New Language of Science", publicat de Harvard University Press în 2004. "Este această bizară substanță compresabilă ce țâșnește din obiectele tangibile - fie ele un atom, o moleculă de ADN, o carte sau un pian - și care, după serii de transformări complexe implicând simțurile, ajunge să instaleze în creierul nostru conștient".
O dezbatere deschisă în secolul XIX
Înainte de a spera să țintească lumea în sine, obiectivitatea la care aspiră fizicienii trebuie deci să se preocupe întâi de această faimoasă informație. Înainte de a fi o ontologie - o știință a esențelor - fizica trebuie să fie o epistemologie - studiul felului în care știm ceea ce știm și limitele asociate acestei cunoașteri. Pentru Hans Christian von Baeyer, "dacă putem să înțelegem natura informației și să o încorporăm în modelul lumii fizice cu care lucrăm, atunci am făcut primul pas pe drumul care duce la înțelegerea realității obiective." "It from Bit?" - sloganul propus de fizicianul american John Wheeler în 1989 (aproximativ tradus prin "Totul provine din informație?) - rezumă foarte bine ambiția fizicienilor.
Este posibil ca tot ce ne înconjoară să nu fie decât manifestarea unui vast vârtej de 0 și 1? Este posibil să reconstruim legile fizicii, dar și ale spațiului, timpului și materiei în termeni pur informaționali? Oricât de derutantă ar fi ea, această idee nu face decât să reia termenii unei dezbateri furtunoase deschise în a doua parte a secolului XIX, pe atunci de către cercetările asupra fundamentelor termodinamicii. Dezvoltată pentru a descrie fluxul de căldură din interiorul mașinilor cu aburi, termodinamica se baza foarte mult, în acea epocă, pe concepte fizice măsurabile (energia, căldura, temperatura sau entropia), pe legi simple și precise (energia se conservă" sau "entropia nu poate decât să sporească") și pe o eficacitate dovedită de a îmbunătăți randamentul mașinilor.
Exemplul termodinamicii
Problema care frământa pe atunci comunitatea fizicienilor era de a înțelege cum se leagă aceste legi ale materiei macroscopice de comportamentele microscopice ale moleculelor. Fizicianul austriac Ludwig Boltzman a fost primul care a declanșat schimbarea prin adoptarea unei poziții epistemologice: aducând în sprijinul său cercetări statistice, el a arătat în 1875 că noțiunea de entropie - centrală în termodinamică - putea fi interpretată ca o măsură a dezordinii, a confuziei, a cantității de informație necunoscută asupra pozițiilor și vitezelor fiecărei molecule a sistemului. Ori, cum subliniază l'Ecossais James Clerk Maxwell, "confuzia, ca și corelativul ei, ordinea, nu este o proprietate a lucrurilor materiale în sine, ci este relativă la spiritul care le percepe". O entitate supra-umană dotată cu o percepție, o memorie și o putere de calcul demonică ar putea cunoaște efectiv totul despre molecule și, deci, să atribuie entropiei valoarea zero... În ciuda strigătelor de protest ale apărătorilor definițiilor realiste, acești fizicieni pionieri ai erei informației au cutezat să afirme că toate conceptele termodinamicii sunt "relative la întinderea cunoașterii noastre" și că nu există decât "pentru o ființă de nivel intermediar, care poate pune mâna pe anumite forme de energie, în timp ce altele îi scapă."
Această dezbatere nu a fost niciodată tranșată. Iar câteva decenii mai târziu, un al doilea front în această bătălie dintre "ontologiști" și "epistemologiști" a fost deschis odată cu nașterea mecanicii cuantice. Constrânși de ciudățeniile descoperite în ungherele ultime ale materiei, un număr de fizicieni au arătat foarte curând necesitatea de a trece dincolo de oglindă. Dar ei au trebuit să aștepte dezvoltarea teoriei matematice a informației de către Claude Shannon la începutul anilor '50 și întâlnirea sa cu teoria cuantică la mijlocul anilor '80 pentru ca această "postură informațională" să înceapă să devină un program de cercetare științifică. Un program cu atât mai seducător cu cât teoria lui Shannon și fizica împărtășesc același obiectiv: comprimarea la maximum a informației. De fapt, pentru Shannon, această comprimare este singurul mijloc de a evalua cantitatea de informație conținută într-un mesaj, așa cum, pentru fizicieni, ea este exigența de a găsi legi și concepte suficient de generale pentru a cuprinde cât mai multe fenomene posibile. Și chiar dacă noțiunea de informație rămâne o sarcină delicată de a o defini, noii fizicieni par astăzi gata să reia punctul de vedere iconoclast al lui Maxwell și al lui Boltzmann.
"Timpul este ignoranță"
Atâta doar că, acum, este vorba de toate conceptele utilizate de fizică pentru a descrie lumea - spațiul, timpul, materia, legile - care trebuie reinterpretate în termeni de informație. Un program ce fără îndoială nu va putea fi realizat decât reiterpretând teoria generală a relativității a lui Einstein, căreia i se datorează descrierea relațiilor dintre materie, timp și spațiu O reinterpretare încă incertă. Cea mai dificilă nu este noțiunea de spațiu. În termeni clasici, aceasta descrie mediul geometric în care se deplasează obiectele materiale. Dar pentru Carlo Rovelli, "spațiul nu este altceva decât relații". Acest teoretician de la universitatea Mediteraneană din Marsilia a arătat cum o entitate care are toate calitățile unui spațiu se poate constitui plecând de la o rețea de interacțiuni fundamentale, adică o rețea de schimb de informații. Așa cum, privite de aproape, zalele nu mai sunt o suprafață, ci o încâlceală de mici verigi. Un demers care exploatează metodele rezultate din "gravitația cuantică ca verigi" dezvoltat în prezent pentru a reconcilia teoriile cuantice și relativiste. Mai degrabă decât cadrul mișcărilor, spațiul poate fi deci redefinit, din punct de vedere informațional, ca rezultatul a nenumărate transferuri locale de date.
"În ce privește timpul, există idei frumoase, dar deocamdată confuze", continuă Carlo Rovelli. Cu toate acestea, împreună cu matematicianul francez Alain Connes, el a arătat cum din nevoia noastră inevitabilă de a comprima informațiile la nivel macroscopic se degajă un flux temporal care la nivel microscopic nu există. Mai precis, tocmai prin neglijarea diferențelor de informație dintre stările elementare obținem noi posibilitatea de a observa un parametru "t", independent de stările propriu-zise și având toate caracteristicile timpului... Ca și entropia, timpul, văzut prin lentilele informaționale, ar depinde deci de capacitățile de prelucrare a informației ale observatorului și nu există decât pentru "ființe de nivel intermediar" ca noi. În loc de un flux independent marcând succesiunea evenimentelor, timpul ar fi în definitiv marca incapacității noastre de a urmări detaliile! Ceea ce a rezumat într-o formulă șoc filosoful rus Alexei Grinbaum, care a consacrat o parte din teza sa acestei proble: "Timpul este ignoranță."
Ce se întâmplă, acum, cu noțiunile de materie și energie? Pentru moment, nu se desprinde nici o direcție. Dar, cum subliniază Alexei Grinbaum, "electron" sau "atom" sunt în primul rând cuvinte, termeni ai limbajului obișnuit care permit să facem abstracție de ceea ce constituie aceste obiecte", iar în cadrul vast al programului epistemologic, aceste cuvinte vor trebui redefinite în termeni de informație. Poate răspunsul va veni de la o teorie nouă capabilă să ajungă, în baza noțiunii de informație, la o reconciliere mult așteptată între mecanica cuantică și teoria relativității generale.
O provocare pe care fizicianul englez Lucien Hardy încearcă tocmai s-o ridice cu ajutorul unei noțiuni inedite: cea de "causaloid" (sau cauzaloid), menită să capteze voința noastră de a a da un cadru logic informațiilor vărsate în creierul nostru. Deși e evident prea devreme să judecăm pertinența acestei "noi abordări în direcția gravității cuantice", acest causaloid ar putea fi văzut ca arhetipul noilor concepte epistemologice cu vocație de a cuprinde întreaga fizică. Intrată în "era informației", aceasta vizează de acum nu să descrie lumea în sine, ci săîncăpățânarea creierului nostru, închis în cutia sa craniană, de a înțelege această lume. În loc să pună în ecuații materia care se agită într-un spațiu și un timp, ea încearcă să obțină aceste noțiuni pornind de la încercarea noastră - limitată dar curajoasă - de a stăpâni șuvoiul datelor. În loc de lumea exterioară, condiția umană este, în final, ceea ce vrea ea să redefinească. ... Da, într-un sens, chiar suntem închiși într-o "Matrix"! Dar spre deosebire de film, aici nu este vorba de un program rău intenționat: este matricea propriilor noastre calcule realizate asupra informațiilor pe care le recoltăm din momentul în care începem să ne confruntăm cu lumea. În loc să ne aservească, această matrice ne eliberează, prin faptul că ne ferește de o înecare în șuvoiul de informații care ne înconjoară. Și acestei matrici o armată de noi fizicieni sunt astăzi deciși să îi spargă codul.
