Rezultatele mai multor decenii de experimente și cercetare în domeniul neurobiologiei au dus recent la concluzia că în procesul luării unei decizii, creierul nostru ia propria decizie, înainte și independent de voința noastră conștientă. Consecințele acestei descoperiri privind primatul activităților cerebrale inconștiente, sau pre-conștiente, în raport cu deciziile noastre conștiente au fost imediat preluate și explorate atât de filosofi, cât și de economiști - primii întrebându-se ce mai rămâne din noțiunea de liber arbitru, de responsabilitate morală și, în final, legală, ceilalți întrebându-se cum rămâne cu teoria alegerii raționale și cum afectează această descoperire modul nostru de a înțelege practica managementului și sarcinile decizionale ale managerilor.
Pete pe creier
Imaginile scanate ale creierului ce apar viu colorate în presa populară par să indice că oamenii de știință identifică cu exactitate locația în creier a unor sentimente ca frica, dezgustul, plăcerea sau încrederea. Cercetătorii înșiși sunt, însă, cât se poate de circumspecți în privința a ce înseamnă exact aceste pete colorate. Cele 2 metode de scanare folosite în mod obișnuit, PET (positron emission tomografy) și fMRI (functional magnetic resonance imaging) oferă doar aproximări a ceea ce se întâmplă efectiv în creier. PET, cea mai veche și mai puțin folosită dintre ele, măsoară fluxul sângelui în creier; fMRI măsoară cantitatea de oxigen din sânge. Fluxul de sânge și oxigenarea locală arată cât de activă este o parte a creierului, dar rezultatul este în cel mai bun caz o aproximație. De obicei, aceste scannere nu pot vedea nimic mai mic de o boabă de piper și pot face doar 1 fotografie la fiecare 2 secunde. Activitatea neuronală din creier, însă, poate avea loc într-o fracțiune din spațiul și timpul pe care îl pot înregistra aceste scannere. Prin urmare, imaginile țipătoare pe care le vedem sunt de-a dreptul impresioniste, iar concluziile pe care le trag cercetătorii pe marginea lor vin de obicei cu amendamente și sunt adesea controversate. Ca și imaginile propriu-zise, detaliile funcționării creierului abia încep să fie explorate.
Două articole publicate la interval scurt, primul în ediția de octombrie 2005 a Science et Vie, al doilea în ediția din ianuarie 2006 a Harvard Business Review, tratează aceeași temă - actul de a lua o decizie de către indivizii umani - pornind de la concluziile unor experimente diferite efectuate de neurobiologi americani, englezi și francezi cu ajutorul celor mai avansate tehnici de scanare a creierului uman.
Un prim set de experimente - pe care autorul francez Nicolas Revoy le vede ca dinamitând noțiunea de liber arbitru - a fost inițiat în anii '˜80, dar rezultate concludente au fost obținute abia în 2004. Scopul acestor experimente a fost restrâns: să elucideze mecanismenle cerebrale intrate în joc când decidem să facem o mișcare. În finalul acestor cercetări a reieșit o constatare nu tocmai liniștitoare: când resimțim dorința de a face un gest, oricare ar fi acela, noi nu facem decât să urmăm ceea ce anumite zone ale creierului nostru au decis fără ca noi să ne dăm seama. Confirmarea definitivă și implicațiile acestui rezultat au fost anunțate de profesorul de neurobiologie Patrick Haggard de la University College of London într-un articol intitulat 'Conscious intention and motor cognition', publicat în iunie 2005 în revista Trends in Cognitive Science.
Un al doilea set de experimente, concentrat pe scanarea activității creierului participanților la mai multe tipuri de jocuri economice simple, identifică acțiunea autonomă a ceea ce Gardiner Morse, senior editor la HBR, numește '3 creiere într-unul', aflate într-o interacțiune constantă fără de care deciziile devin imposibile, după cum a arătat neurologului Antonio Damasio încă din 1994 în cartea sa 'Eroarea lui Descartes'. Mai cunoscută în formularea clasică de 'luptă între emoții și rațiune', interacțiunea între creierul primitiv (sau emoțional) și cel 'civilizat' (rațional sau sediul voinței) este definită de neurologi ca Hans Breiter de la Massachusets General Hospital și economiști ca Daniel Kahneman în termenii unui calcul al riscurilor și recompenselor. Compilând surse extinse, autorul explică deciziile 'bune' și 'proaste' în termeni de dominație a unuia sau altuia din creiere, iar diferențele dintre oameni în luarea deciziilor și între stilurile lor de management în termeni de variații de orientare în evitarea riscului și urmărirea recompensei.
Liber arbitru: creierul decide înaintea noastră
Creierul emite comenzile necesare efectuării oricărui gest în medie cu 350 de milisecunde înainte ca noi să decidem conștient să facem acel gest. Mai mult: avem la dispoziție doar 200 de milisecunde pentru a inhiba un gest decis de creierul nostru. Un răstimp adesea mult prea scurt...
Exact înainte ca voința să comande corpului să facă un gest, creierul a inițiat de fapt comanda... fără știrea noastră! O descoperire ce obligă la o revizuire a noțiunii de decizie conștientă și, în ultimă instanță, a noțiunii de liber arbitru. 'În general suntem convinși că atunci când efectuăm o acțiune, de exemplu întindem brațul să luăm o vestă pentru că e frig, facem gestul pentru că așa am vrut, explică profesorul Haggard. Ei bine, fals. Execuția acestui gest a fost dinainte inițiată de creierul nostru independent de conștiința noastră [care ar putea fi definită sumar drept percepția clară că avem propriile gânduri și comportamente]. Abia după aceea noi conștientizăm voința de a efectua acest gest și îl efectuăm.' Mai precis, dacă este clar că suntem conștienți de motivațiile care ne ghidează acțiunile, alegerea momentului precis în care trecem la realizarea lor este cel care scapă voinței noastre.
Astfel că liberul nostru arbitru, înțeles ca facultatea de a ne comporta sub influența strict a voinței proprii, se dovedește mult mai restrâns decât credeam. O constatare oarecum umilitoare, care revoluționează o dezbatere filosofică veche de mai multe secole.
La baza concluziilor profesorului Haggard stă în primul rând un experiment din 2004 condus de neurobiologul Angela Sirigu la Institutul de științe cognitive din Lyon. Dispozitivul a implicat 15 voluntari: așezați la o masă echipată cu un buton, li s-a cerut ca fiecare să acționeze butonul într-un moment ales de el și numai de el. O singură condiție, totuși: să noteze, la momentul luării deciziei, poziția indicată de acele unui ceas special conceput pentru acest experiment (efectuând un tur complet în 2,46 secunde). În tot acest timp, activitatea electrică a creierului lor era înregistrată prin electroencefalografie via electrozi dispuși pe craniul lor, în scopul de a detecta debutul 'potențialului de pregătire motorie' - o creștere bruscă a activității electrice a neuronilor indicând că creierul urmează să declanșeze acțiunea de a apăsa pe buton.
Rezultatele sunt imparabile: 'Potențialul de pregătire motorie precede în medie cu 350 milisecunde momentul în care subiecții au senzația că decid conștient să apese pe buton', anunță Angela Sirigu. 'În ce privește începutul mișcării brațului, acesta survine la 200 de milisecunde după decizia conștientă.' Este limpede, declanșarea gestului este inițiată de creier înainte ca subiecții să decidă conștient că îl vor face. Un rezultat neașteptat? Nu chiar. De fapt, el se înscrie în aceeași linie cu un prim studiu condus în 1983 de neurofiziologul american Benjamin Libet de la Universitatea din California: cerând subiecților să îndoaie un deget în ce moment aleg ei, acesta a constatat că mișcarea era declanșată de creier cu mai multe sute de milisecunde înainte ca subiecții să fie conștienți de propria intenție de a îndoi degetul. Profesorul Haggard amintește că acel prim experiment a pus în încurcătură mediul științific și filosofic al vremii, date fiind consecințele profunde asupra noțiunii de liber arbitru. 'Multă lume aștepta, deci, confirmări solide'. Abia după 2000 și după noi experimente similare cu al lui Libet rezultatele au fost confirmate definitiv.
Pe larg, experimentul Angelei Sirigu permite astăzi să înțelegem de ce creierul inițiază mișcările înainte ca noi să devenim conștienți de intenția de a le executa: de fapt, această luare la cunoștință este direct generată de declanșarea non-conștientă a gestului de către creier. Cu alte cuvinte, a vrea să efectuezi o acțiune este doar o simplă consecință a faptului că creierul a lansat deja executarea ei fără știrea noastră. 'Iată ce se întâmplă când subiectul decide să apese pe buton, explică Angela Sirigu, citată de Science&Vie. S-a văzut că totul începe cu procese cerebrale non-conștiente. Zonele frontale [zone ale creierului situate deasupra ochilor], care au memorat în prealabil consemnul de a apăsa pe buton la un moment la alegere, stimulează cortexul parietal. Situat sus în partea din spate a craniului, una din funcțiile acestei zone este supervizarea executării sarcinilor motorii. Acesta din urmă activează așadar cortexul motor, căruia îi cere să efectueze acțiunea de a apăsa pe buton.'
Libertatea... de a spune nu
Rolul acestuia din urmă este crucial, deoarece stă la originea mișcărilor noastre: cortexul motor selectează în fapt natura exactă a mișcării ce urmează să fie executată, stimulând pentru aceasta mușchii adecvați. 'Când cortexul motor primește ordinul de a acționa din partea cortexului parietal, continuă Angela Sirigu, el devine sediul unei modificări de activitate electrică: este vorba despre nașterea faimosului potențial de pregătire motorie, ce arată că va fi lansată executarea gestului.
Până în acest moment, pe tot parcursul acestui dialog cortical, neuronii au făcut schimb de informații la nivel non-conștient. Cum va fi până la urmă avertizată conștiința de ceea ce se pregătește? 'Odată declanșat acest potențial de pregătire motorie, cortexul motor informează înapoi cortexul parietal asupra naturii precise a mișcării pe care a ales s-o execute la comanda sa. Exact receptarea acestei informații de către parietal este cea care generează la subiect conștiința de a vrea să apese pe buton.' După cum se vede, tocmai pentru că cortexul nostru parietal și cortexul nostru motor s-au pus de acord asupra naturii precise a unui gest ajungem noi resimțim senzația de a vrea să îl efectuăm.
Și acum urmează întrebarea cheie: dacă libertatea noastră de acțiune se rezumă la a vrea ceea ce creierul nostru a decis deja, este aceasta echivalent cu a spune că suntem aserviți alegerilor acestuia? Câtuși de puțin! Pentru că, precizează Angela Sirigu, conștiința nu este un simplu birou de înregistrare limitat la a valida alegerile făcute fără știrea sa. Dovada: ea dispune de un fel de 'drept de veto'. 'Noi dispunem de o libertate: aceea de a refuza ceea ce ajunge să decidă creierul nostru. Imaginați-vă, de exemplu, că cineva se face că vă trimite o minge. Într-o primă fază, cortexul dvs. motor generează impulsul 'potențialului de pregătire motorie', cel care, 350 de milisecunde mai târziu, generează în dvs. conștiința că trebuie să deschideți brațele. Dar relizând imediat că e vorba de o farsă și că gestul dvs. va fi inutil, va trebui să inhibați execuția lui. Ceea ce este foarte fezabil, prin transmiterea unui mesaj de la cortexul frontal la cortexul motor... cu condiția ca aceasta să se întâmple foarte repede. Practic, nu aveți la dispoziție decât 200 de milisecunde pentru a întrerupe procesul anclanșat, pentru că acesta este, cum am văzut, răstimpul între dorința de a acționa și debutul efectiv al acțiunii.'
Reflecția - următoarea provocare în neurobiologie
Odată acest proces elucidat, rămâne de clarificat ce se întâmplă exact la nivel cerebral când intervine acel veto - un obiectiv ce necesită conceperea unor noi experimente și pe care echipa Angelei Sirigu urma să îl abordeze la sfârșitul verii lui 2005.
Între timp, rămâne deschisă o altă întrebare: sunt TOATE acțiunile noastre, nu numai cele motorii simple, de rutină, pilotate în acest mod de creierul nostru? Când decidem să cumpărăm o mașină, după ce am ezitat două săptămâni între două modele, poate neurobiologia să susțină că decizia finală a fost luată de creier fără știrea noastră? În cazul unei astfel de decizii 'complexe', Angela Sirigu preferă să revină la viziunea convențională a agentului rațional: 'dimpotrivă, ea este rezultatul unei deliberări perfect conștiente în decursul căreia dvs. ați evaluat rațional avantajele și inconvenientele fiecăreia din cele 2 achiziții'.
Profesorul Haggard, în schimb, preferă să nu avanseze un verdict. 'Pentru neurobiologi este extrem dificil să determine ce se întâmplă exact în creierul unei persoane care reflectează îndelung în scopul de a lua o decizie complexă. De aceea ei s-au rezumat până acum la a studia procese cerebrale prezidând acțiuni motorii simple, ca ridicarea brațului sau apăsarea pe un buton'.
Cu alte cuvinte, chiar dacă rolul liberului arbitru și al deliberării conștiente, raționale, rămâne predominant în deciziile complexe, rolul său real rămâne să fie evaluat. Miza recuperării noțiuni de liber arbitru din plasa cauză-efect este, de fapt, redefinirea responsabilității individuale. În timp ce neurobiologia tinde să limiteze aria de relevanță a liberului arbitru și, implicit, să 'deresponsabilizeze' individul cu argumente bazate pe cauzalități fiziologice interne - după ce înainte Darwin, Freud și Bourdieu au argumentat că actele noastre sunt determinate de mediul extern - tendința actuală în practica juridică este contrară, de a augmenta responsabilitatea individuală. Asistăm la un potențial conflict între știință și lege? Nu chiar. Conform declarațiilor judecătoarei Agnes Herzog, citată de Science et Vie, în cazul responsabilității penale, de exemplu, se pune problema de 'a evalua dacă autorul unui delict dispunea de aptitudini psihologice suficiente pentru a evita să îl comită'. Astfel că modul curent de a concepe responsabilitatea individuală în context juridic poate acomoda un model de acțiune în care liberul arbitru se restrânge la libertatea de a spune 'nu'.
Teritoriul reflecției raționale, punctul la care s-au oprit experimentele Angelei Sirigu, îl explorează mai departe articolul lui Gardiner Morse apărut în HBR. Acesta angajează un evantai de surse - neurologi și economiști - ce au reușit să localizeze și să interpreteze procesele non-conștiente antrenate în procesul luării deciziilor ce implică deliberare și alegere între mai multe alternative.
Trei creiere într-unul
Gândiți-vă la creierul dvs. ca fiind structurat pe 3 niveluri, cu cele mai vechi și mai simple, în sens evoluționist, situate în mijloc și cu cel mai modern și complex pe margine. În vârful măduvei spinării - centrul creierului - stau structurile cele mai primitive, cele pe care le avem în comun cu reptilele și peștii, care controlează funcții elementare de supraviețuire ca respirația și foamea. Înfășurat în jurul acestora se află anticul sistem limbic, pe care îl avem în comun cu câinii și alte mamifere. Conținând talamusul, amigdala și hipocampul, acesta este sediul emoțiilor elementare ca frica, agresivitatea și satisfacția. Este acea parte a creierului care îi permite câinelui dvs. să pară atât de mulțumit că ați ajuns acasă, în timp ce peștelui dvs. nici că îi pasă. Împachetând aceste structuri mai vechi este cortexul modern, materia cenușie cutată pe care o recunoaștem toți ca fiind creierul nostru. Câinii, cimpanzeii și alte mamifere au cortexuri, dar al nostru a crescut urieșește. Cortexul gestionează tot felul de procese cerebrale superioare ca auzul și vederea. Lobii frontali și, mai ales, cortexul pre-frontal (din fața lobilor frontali) sunt părțile care ne fac umani. Ei constituie centrul personalității, raționării și gândirii abstracte. Adesea, cortexul prefrontal este numit și partea 'executivă' a creierului deoarece el ia în calcul semnalele transmise din tot restul creierului în formarea obiectivelor și în planificare.
Acum să vedem ce se întâmplă sub suprafața creierului când oamenii joacă ultimatum, un venerabil experiment economic care plasează participanții pe poziții adverse într-o negociere simplă: un jucător are de împărțit 10 USD cu un al doilea jucător - să zicem că cel care-i primește sunteți dvs. El vă poate oferi orice sumă, de la 0 la 10 USD și păstrează restul, dar doar dacă dvs. îi acceptați oferta. Sunteți liber să îi respingeți orice ofertă, dar dacă refuzați, nici unul din voi nu primește nimic. Conform teoriei jocurilor, dvs. ar trebui să acceptați orice vi se oferă, oricât de meschin, deoarece a primi ceva este mai bine decât a nu primi nimic.
Bineînțeles că lucrurile nu stau așa. În aceste experimente, când oferta scade la câțiva cenți, cei în postura de a primi refuză în mod constant, pierzând astfel niște bani oferiți, în fond, pe degeaba... exact de ce? Întrebați, acești jucători spun, pe scurt, că au fost indignați de partenerul zgârcit (care, rețineți, își pierde și el partea). Nu tocmai un triumf al rațiunii. Totul sună mai degrabă a reacție primitivă. Așa și este.
Alan Safey, un neurolog cognitiv de la Universitatea din Arizona, a folosit scan-uri fMRI pentru a vedea ce se întâmplă în creierul oamenilor când joacă acest joc. Pe măsură ce ofertele deveneau mai nedrepte, insula anterioară, o parte a creierului animal implicată în emoții negative ca furia și dezgustul, devenea tot mai activă, ca și cum ar fi înregistrat o indignare crescândă. În același timp, o parte din creierul superior - o arie a cortexului prefrontal implicată în orientarea spre scopuri (aici de a face bani) - era ocupată, de asemenea, în evaluarea situației. Monitorizând activitatea acestor 2 regiuni, Sanfey a făcut harta a ceea ce apărea ca o luptă între emoții și rațiune, fiecare încercând să influențeze deciziile jucătorilor. Să pedepsesc ticălosul? Sau să iau banii, deși afacerea e proastă? Când insula anterioară dezgustată era mai activă decât cortexul prefrontal rațional axat pe scop - într-un fel, când striga mai tare - jucătorii respingeau oferta. Când domina cortexul prefrontal, jucătorii luau banii.
Experimente ca acestea iluminează participarea agresivă a creierului nostru animal condus de emoții la toate tipurile noastre de decizii. Ele încep să ne dea o imagine a dansului complex al circuitelor primitive implicate în sentimentul de recompensă și aversiune atunci când luăm decizii. În jocul ultimatum, este evident că creierul nostru animal sabotează uneori funcțiile noastre cognitive superioare și determină decizii proaste sau, în orice caz, ilogice. Dar, cum vom vedea, creierul animal joacă un rol important și în luarea deciziilor raționale.
Emoții și rațiune
Mulți dintre noi am fost învățați din vreme că deciziile bune sunt cele făcute la rece, după cum remarcă neurologul Antonio Damasio în cartea sa din 1994, 'Eroarea lui Descartes'. Punctul de vedere al rațiunii superioare presupune, scrie Damasio, că 'logica formală singură ne va da cea mai bună soluție disponibilă la orice problemă. Pentru a obține cele mai bune rezultate, emoțiile trebuie să fie lăsate deoparte'. Cercetările lui Damasio demolează această concepție. Pe baza muncii multor cercetători în domeniu, printre care Marsel Mesulam, Lennart Heimer și Mortimer Mishkin, Damasio a arătat că pacienții cu defecțiuni în partea cortexului prefrontal care procesează emoții (sau care, într-un fel, 'ascultă' de ele) se luptă până și să ia decizii de rutină adesea.
Un pacient, Elliot, a fost printre primii care i-au dat de bănuit cu 20 de ani înainte. Elliot fusese un soț, tată și om de afaceri exemplar. Dar a început să sufere de dureri de cap severe și să nu mai facă față responsabilităților de la muncă. Curând, doctorii lui au descoperit o tumoare de mărimea unei portocale pe creier care îi presa lobii frontali și, cu grijă, i-au îndepărtat-o, împreună cu ceva țesut cerebral afectat.
În timpul convalescenței, familia și prietenii lui au descoperit că 'Elliot nu mai era Eliott'. Deși limbajul și inteligența lui erau intacte, la serviciu el devenise ușor de distras și nu se putea ține de program. În fața unei sarcini organizatorice, el ajungea să delibereze o după-amiază întreagă cum să abordeze problema. Să organizeze hârtiile din fața lui în ordinea datei? După mărimea documentului? După relevanța conținutului? În fapt, el făcea 'prea' bine sarcina organizatorică, luând în considerare fiecare opțiune posibilă... dar cu prețul atingerii scopului final. El nu mai putea lua efectiv decizii, mai ales personale și sociale, și deși i se arăta în mod repetat acest defect, nu îl putea corecta.
Deși scanările de creier arătau afecțiuni izolate în porțiunea centrală (sau ventromedială) a lobilor frontali ai lui Elliot, testele arătau că IQ-ul, memoria, învățarea, limbajul și alte capacități stăteau bine. Abia când Elliot a fost testat pentru răspunsurile emoționale, s-a văzut adevărata natură a deficienței sale. La vederea unor imagini încărcate emoțional - imagini cu oameni răniți și case arzând - Elliot a arătat că lucruri care altădată evocau emoții puternice nu îl mai ating. Nu simțea nimic.
Damasio și colegii lui au studiat de atunci peste 50 de pacienți cu afecțiuni pe creier ca ale lui Elliot care au această combinație de defecte emoționale și de luare a deciziilor. În plus, cercetătorii au descoperit că pacienții cu răni în părțile sistemului limbic - un grup de structuri antice ale creierului importante în generarea emoțiilor - se zbat de asemenea când e să ia decizii. Ceva esențial în luarea deciziilor stă în conversația dintre emoție și rațiune purtată de creier, dar ce?
Unii îi spun putere de voință. Damasio îi spune presentiment. Când părțile creierului din cortexul prefrontal care procesează semnalele emoționale sunt afectate, pacienții nu pot acționa pe baza a ceea ce știu, datele nu mai sunt interpretate și prioritizate de reacția la risc sau recompensă.
Cortexul frontal, se pare, este sediul puterii de voință, înțeleasă ca abilitatea de a avea o perspectivă pe termen lung în evaluarea riscurilor și recompenselor. Această arie a creierului este în strânsă legătură cu structurile și circuitele creierului animal emoțional care caută gratificare și ne alertează la pericol.
Mult din traficul făcut între partea primitivă și cea modernă a creierelor noastre este dedicată calculării conștiente a riscurilor și recompenselor. Spre deosebire de animale, noi putem privi spre viitor și contempla urmările unei decizii de a urmări o gratificare imediată. Și putem obține satisfacție imediată din anticiparea unei gratificări viitoare. Când este afectată, însă, abilitatea de a raporta ceea ce ce știm la interesul elementar, transmis de creierul animal, de a obține recompensă sau a evita riscul, aceasta duce la blocaj și la inabilitatea de a mai lua decizii.
Ce nu poate decide neuroștiința
Neuroștiința a fost privită drept marea promisiune în business de ceva vreme - cam în același timp cu nanotehnologiile. Neurologii află din ce în ce mai multe despre automatismele creierului nostru. De exemplu, știm că atunci când cineva are o emoție puternică, o parte a creierului său tinde să lumineze mai tare decât altele. O asemenea descoperire are aplicații posibil utile în domenii ca marketingul, oferind practicienilor o imagine mai clară a fiziologiei dorințelor clienților.
Dar aceste progrese foarte reale au dus la așteptări nerealiste asupra a ce poate face neuroștiința, avertizează Michael Gazzaniga, directorul Centrului de Neuroștiință Cognitivă de la Dartmouth College, SUA. De exemplu, acum câțiva ani, ca parte a unui articol despre natura inovației, o revistă de business a publicat o imagine scanată a creierului omului de afaceri și inventatorului Ray Kurzweil în timp ce acesta era implicat în activități creative. Concluzia: asemenea scanări ar putea în curând ajuta la descoperirea secretelor geniului creativ. Acesta este un tip de gândire științifico-fantastic la care oamenii de afaceri sunt foarte susceptibili.
Un scanner de creier nu va putea spune dacă cel mai bun cercetător de la cercetare-dezvoltare a avut un moment de geniu, nici să ajute în a alege cel mai bun CEO care să aducă firma din nou pe profit. Cel puțin nu în timpul vieții noastre. De ce? Întâi pentru că un CEO ca, să zicem, Lou Gerstner, fondatorul IBM, nu este singurul implicat în succesul propriu. Lou Gerstner avea o echipă de sute de oameni care îl ajutau să înțeleagă problemele și să implementeze deciziile de afaceri pe care le lua. E imposibil, deci, să spui că acea persoană sau alta este următorul Lou Gerstner pe baza unor imagini scanate de creier. Pentru aceasta ar trebui să vezi cum interacționează persoana cu grupul său social, iar aceasta este imposibil de captat cu un scanner, cel puțin în viitorul previzibil.
O altă piedică în generalizarea și puterea de predicție a teoriilor bazate pe scanarea creierului vine din faptul că creierul oamenilor e organizat un pic diferit de la un individ la altul: oamenii pot să facă exact același lucru, dar acțiunile lor să fie exprimate în arii diferite de pe creier.
Câștigurile reale aduse de neuroștiințe există și ele includ de la posibilitatea de a crea medicamente pentru o memorie care cedează până la a înțelege ce rețele neuronale sunt active în comportamentul moral. Dar de oricâtă rigoare științifică ar avea nevoie domeniul managementului, neuroștiința nu poate oferi certitudini care să ia locul intuiției pe care se bazează de obicei managerii.
