Haideți să aruncăm o privire asupra unei locuințe de nivel mediu dintr-o țară europeană de nivel mediu. Pe scurt, aceasta deține o linie telefonică fixă și posibilitatea alegerii între 4 rețele mobile. Una din trei locuințe din Europa are acces broadband, iar câteva dintre acestea au și o a doua linie de la un operator de cablu, conform Informa Telecoms & Media. Să vedem acum și cum ar arăta aceeași locuință peste 10 ani. Rețelele mobile vor fi îmbunătățite prin acces mobil în bandă largă la viteze superioare, iar vechea linie telefonică va fi o 'țeavă' broadband ce 'zboară' la viteze de aproape 50Mbit/s, pentru o alimentare fără fir a rețelei rezidențiale cuprinzând PC-uri, televizoare și combine muzicale.
Gândiți-vă acum la costul actualizării acestor rețele în următorii 10 ani. Operatorul fix trebuie să instaleze și mai multă fibră optică în pământ pentru a ajunge cât mai aproape de domicilii. Însă linia ce intră în domiciliu este tot cea veche, de cupru. Între timp, fiecare operator mobil trebuie să-și actualizeze rețeaua de la 2,5G la 3G sau chiar la 4G pentru a atinge vitezele oferite de DSL. Cum rămâne cu rațiunile de business pentru actualizarea rețelelor fixe și a celor mobile? Profitabilitatea afacerilor cu bandă largă este un fapt dovedit, aceasta fiind pe cale de a fi trecută la partea de utilități - poate nu chiar atât de vitală precum gazul, electricitatea sau apa, dar la fel de importantă ca și telefonul și mai puțin comună decât televiziunea cu abonament. Și cum competiția e atât de acerbă pe piața broadband, consumatorilor li se oferă acum viteze de până la 2Mbps pentru care acum 2 ani ar fi plătit aceiași bani ca pentru 284kbps. Investiția în ADSL+ și în VDSL (cu viteze de până la 50Mbps) este motivată de strategia operatorilor telecom de a-și menține o poziție pe piața broadband cu amănuntul prin oferte de servicii precum IPTV și de a asigura suport pentru HDTV-uri multiple la domiciliu.
În privința telefoniei mobile, implementarea 3G a avut în spate licitații și cerințe de acoperire impuse de organele de reglementare mai degrabă decât de planurile de afaceri structurate de mai bine de 5 ani. Însă operatorii sunt aceia care și-au asumat responsabilitatea investirii în HSDPA și în alte tehnologii în drumul lor către 4G.
Și oare ce a determinat această investiție? Este chiar atât de adevărat că aceste noi servicii necesită rețele mai rapide? Sunt operatori 'conduși' mai degrabă de teama de competiția Wi-Fi și WiMax, iar pe piețele cu mai multe tehnologii, de teama de EV-DO? Sau poate operatorii se luptă doar să renunțe la dependența de viteză?
Dacă există vreun lucru pe care operatorii mobili să-l fi învățat din scăderea tehnologică este precauția asumării vreunui risc în privința noilor rețele și tehnologii. Operatorii europeni limitează Capex-ul în medie la 15% din vânzări. Iar dacă nivelurile ARPU stagnează, iar creșterea abonărilor se reduce încet încet, acest lucru înseamnă că va stagna și nivelul Capex. Și oare care va fi impactul asupra rețelelor 3G și 4G în orașele, satele și locuințele din piețele europene?
Pentru un operator, modalitatea tradițională de abordare a upgradărilor rețelei de la 2G la 2,5G și 3G este crearea unor insule de acoperire. O insulă 3G se poziționează în cadrul unei insule mai largi 2,5G, care la rândul său se poziționează în cadrul unei insule 2G. Cu cât nivelul capex este mai puțin disponibil pentru 3G, cu atât mai mică este insula. În momentul în care operatorii și-au construit rețelele pentru telefonia mobilă s-a dovedit a fi destul de simplă problema prioritizării investiției. Operatorii n-au avut niciodată o nevoie reală de dezvoltare a unei strategii pentru acoperirea indoor - cu excepția clădirilor rezidențiale și a clădirilor de birouri) - deoarece extinderea acoperirii în orașe și sate, precum și acoperirea a 99% din populație, oferită de majoritatea operatorilor monopoliști, a fost atinsă tocmai în acest mod.
Însă aceasta să fie oare și abordarea potrivită pentru serviciile de date mobile 3G? Această tehnologie operează într-o mai mare parte a spectrului, astfel încât este nevoie de mai multe celule decât în cazul 2G. Și în timp ce ar putea fi posibilă realizarea unor apeluri vocale acolo unde acoperirea este relativ scăzută -
de exemplu în domicilii - 3G are nevoie de puterea unui semnal bun pentru a putea oferi servicii de date pe care să te poți baza.
De unde am plecat și unde am ajuns?
Telefonul mobil a prins viață acum 30 de ani pentru a le permite utilizatorilor să dea și să primească apeluri telefonice atunci când nu sunt acasă sau la birou. Iar acesta a rămas în continuare scopul sectorului mobil. În același timp, însă, o mare parte dintre apeluri, chiar în creștere, are loc indoor. Operatorii mobili dezvoltă împreună cu cei ficși o strategie cvadruplă pentru a rezolva această dilemă. Astfel, la domiciliu telefonul mobil se va conecta wireless (via Wi-Fi) la țeava broadband. Așadar, vom vedea oare în viitor operatori mobili 'puri' ce construiesc rețele mobile mai dense și mai puternice decât telco-urile integrate care se bazează pe conexiunile rețelei la domiciliu? Vor trebui aceștia să semneze parteneriate sau să achiziționeze ISP-i broadband? Vor trebui să aștepte până când piața 3G se maturizează înainte de a se repezi spre o altă strategie? Sau vor trebui să aibă în vedere noi tehnologii precum difuzarea de conținut TV mobil pentru a oferi o strategie alternativă pentru domiciliu?
Indiferent de ce strategii urmăresc operatorii mobili, se pare că perspectivele de creștere a afacerilor cu rețele mobile publice nu stau în bătaia vreunei amenințări. Oare acesta este motivul pentru care Vodafone pare a-și modifica accentul pus pe Europa de Vest și SUA, reorientându-se acum spre țările în curs de dezvoltare unde există încă un potențial mare de creștere în conectivitatea mobilă de bază?
