Noile tehnologii wireless, de la WiFi , Bluetooth și până la comunicațiile 3G, promit să fie mai rapide, pe distanțe mai mari și mai eficiente în general decât predecesoarele lor.
Deci, apariția unei noi tehnologii, denumită comunicație de rază scurtă NFC (Near-Field Communication) pare oarecum neobișnuită acum. Comparativ cu alte standarde wireless mai cunoscute, aceasta operează pe distanțe foarte scurte, de ordinul centimetrilor, și transferă date la viteze destul de mici, asemănătoare cu vitezele modemurilor de dial-up.
Chiar dacă tehnologia NFC nu are caracteristici ieșite din comun, ambiția sa însă este deosebită. În loc să caute să depășească tehnologiile mobile existente, scopul său este să înlocuiască invenții mult mai vechi, fundamentale: bancnotele, monedele, cheile și biletele. Ar putea, de asemenea, să ușureze transferul de date între telefoanele mobile și alte dispozitive. Cum ar putea o tehnologie relativ firavă să spere la atingerea acestui scop? Făcând ordine pe piața în creștere a cardurilor ce nu necesită un contact cu cititorul de carduri și, speră susținătorii tehnologiei, să intre pe piețele care au legătură cu telefonia mobilă.
NFC reprezintă o încercare de unificare a numeroaselor tehnologii folosite în cazul cardurilor fără contact, apărute peste tot în lume. Sute de sisteme de transport, de la Hong Kong și până la Houston, oferă accesul călătorilor la simpla trecere a cardurilor prin fața sistemelor de citire, crescând viteza de acces pentru călători și reducând fraudele și costurile administrative, comparativ cu biletele din hârtie (exemplele includ cardurile Octopus în Hong Kong, cardurile Oyster în Londra și cardurile Suica în Japonia). În America, cardurile de plată fără contact sunt utilizate pentru a crește viteza tranzacțiilor în fast-food-uri și benzinării, iar MasterCard a început recent să distribuie cardurile PayPass, care sunt acceptate ca modalitate de plată în peste 20.000 de restaurante și magazine. Compania se așteaptă să furnizeze între 3 și 5 milioane de carduri până la sfârșitul acestui an.
Aceste carduri fără contact nu au nevoie de baterii. În schimb, atunci când un card este plasat în apropierea unui cititor, este indus un curent electric care încarcă cardul și îi permite să efectueze schimbul de date cu cititorul. Asemenea inducție este posibilă doar pe distanțe foarte mici, acesta fiind motivul pentru care este necesară o distanță cât mai mică între card și cititor. Unele sisteme sfătuiesc utilizatorii să atingă efectiv cititorul cu cardul propriu pentru a asigura succesul conexiunii, deși nu este necesar cu adevărat acest lucru.
Până aici, toate aceste lucruri sunt obișnuite. Imaginați-vă, însă, că se introduce un chip fără contact și un cititor într-un telefon mobil. Din moment ce telefonul are ecran, tastatură și conexiune la Internet, multe lucruri noi și folositoare devin posibile. Se poate folosi telefonul pentru a verifica când expiră biletul de tren achiziționat de la un cititor oarecare sau, alternativ, telefonul mobil poate lua locul biletului electronic și al celorlalte carduri fără contact, acționând precum echivalentul unui 'portofel' fără contact.
Telefon mobil sau card?
Combinația dintre telefoanele mobile și cardurile fără contact funcționează deja în unele țări. În Hong Kong, peste 50.000 de terminale mobile ce integrează cardul Octopus au fost comercializate până în prezent, în timp ce cel mai mare operator japonez, NTT DoCoMo, a vândut peste 4 mil. de telefoane-portofel ce conțin un chip FeliCa, furnizat de către Sony. Începând cu anul următor, aceste telefoane vor putea funcționa și pe sistem Suica, din moment ce cardurile Suica au la bază de asemenea chip-uri FeliCa.
O asemenea compatibilitate este însă mai degrabă o excepție de la regulă. Sistemele de carduri fără contact din întreaga lume folosesc o serie de tehnologii wireless și standarde software diferite și incompatibile între ele. Însă majoritatea funcționează pe aceeași frecvență, de 13,56MHz, deci nu ar trebui să fie dificil de construit un dispozitiv care să poată 'vorbi' cu toate. Exact acest lucru îl face un chip NFC, fiind un dispozitiv capabil să acționeze atât ca un card fără contact, cât și ca cititor. Este compatibil cu sistemul FeliCa, standardul folosit în Japonia și Hong Kong. Funcționează, de asemenea, cu un standard numit ISO 14443, care formează bazele sistemelor de plată fără contact folosite de către MasterCard și Visa, dar și cu tehnologia Mifare, oferită de către Philips, folosită de cardurile Oyster din Londra și de alte 200 de proiecte din întreaga lume.
Acest lucru înseamnă că un telefon mobil dotat cu chip NFC poate funcționa ca un card Octopus în Hong Kong, ca bilet Suica în Japonia sau ca un card Oyster în Londra. Nu mulți oameni ar avea nevoie de o asemenea flexibilitate, însă un singur standard global ar putea duce la economii uriașe pentru toată lumea, începând de la furnizorii de chip-uri și până la utilizatorii finali.
Compania Nokia este și ea un susținător al tehnologiei NFC, încă de la apariția sa, însă speră ca acele costuri de producție pentru un chip NFC să scadă sub 5 USD, moment în care va fi suficient de ieftin pentru a fi inclus în toate terminalele mobile, indiferent de cât de simple ar fi acestea. Până atunci, în România trebuie să promovăm plățile prin card și Internet.
